joi, 30 decembrie 2010

Dermatita de scutec

Dermatita de scutec este o inflamaţie a pielii din regiunea feselor, genitală sau inghinală. Este o afecţiune extrem de frecventă, aproape fiecare bebeluş va face, la un moment dat, o formă de dermatita de scutec. Sunt mai frecvent afectaţi copiii între 9 şi 12 luni. Vezi poze.

Cauze

1. Iritarea pielii cauzată de urină şi scaun. Cu cât contactul cu aceste substanţe este mai lung, cu atât mai mare probabilitatea ca pielea sensibilă a copilului să sufere şi să apară dermatita de scutec. Scaunul este mai iritant decât urina de aceea copiii care au scaune mai frecvente sunt mai predispuşi la iritaţii în zona scutecului.

2. Diversificarea alimentară. O dată cu introducerea alimentelor solide tranzitul intestinal al bebeluşului se va modifica, scaunele îşi vor schimba compoziţia şi consistenţa şi vor deveni mai frecvente. Atât modificările de compoziţie (aciditate) dar mai ales cantitatea si frecvenţa mai mare a scaunelor vor putea cauza apariţia dermatitei de scutec.

3. Produse cosmetice. Pielea sensibilă a bebeluşului poate fi afectată de un numar mare de produse de igienă chiar dacă acestea sunt recomandate ca fiind sigure pentru copii. Săpunul, şamponul, şerveţelele umede, loţiuni, ulei de corp, de masaj, detergentul cu care spalaţi hainele sau balsamul de rufe, toate pot dăuna unora dintre copii. De aceea e bine să investigaţi cu atenţie produsele care vin în contact cu pielea bebeluşului dacă acesta dezvoltă dermatită de scutec.

4. Infecţia cu Candida. Mediul cald şi umed este ideal pentru dezvoltarea Candidei, o ciuperca prezentă peste tot în natură dar care tinde să provoace mai multe probleme organismelor cu o imunitate mai scăzută, situaţie în care sunt şi copiii mici. În general dermatita de scutec provocată de Candida e mai frecventă la copiii care au candidoză şi în guriţă (depozite albicioase care nu dispar dupa clatirea cu apă), la copiii mamelor cu candidoză (vaginală sau mamelonară), la copiii care au urmat tratament cu antibiotice sau la cei alăptaţi la sân în cazul în care mama a urmat tratament antibiotic.

5. Scutece prea mici, legarea scutecului prea strâns ceea ce cauzează frecare excesivă, copii cu piele extrem de sensibilă sau copii care suferă şi de alte boli dermatologice (dermatită atopică).

Cum prevenim apariţia dermatitei de scutec?

1. Schimbarea cât mai frecventă a scutecului. Aceasta este prima şi cea mai importantă recomandare pentru prevenirea îmbolnăvirii pielii din zona scutecului. Deoarece dermatita de scutec este produsă, cel mai frecvent de contactul cu urina şi materii fecale, schimbaţi copilul imediat ce scutecul s-a murdărit.

2. Spălaţi funduleţul bebeluşului cu apă călduţă la fiecare schimbare de scutec. Nu este nevoie să folosiţi săpun de fiecare dată. Uscaţi pielea umedă prin tamponare uşoară cu un prosop moale. NU FRECAŢI. Încercaţi să evitaţi folosirea şerveţelelor umede din comerţ pentru curăţarea copilului. Acestea conţin diverse chimicale, parfumuri sau alcool care pot fi iritante iar frecarea cu aceste şerveţele poate sensibiliza suplimentar pielea.

3. Lăsaţi copilul fără scutec, la aer, cât de mult puteţi. Aerul este cel mai serios duşman al dermatitei de scutec.

4. Nu folosiţi scutece foarte strâmte, prea mici, chiloţei de plastic peste scutece sau alte metode care împiedica circulaţia aerului.

5. Încercaţi să aplicaţi cât mai puţine produse cosmetice pe pielea copilului. Există în comerţ creme, loţiuni, uleiuri, geluri de corp şi multe altele, toate adresate bebeluşului. Chiar dacă sunt special concepute pentru copii şi chiar dacă sunt destul de scumpe, aceste produse conţin un număr de chimicale care pot irita pielea. Şi e bine să nu uitaţi că singurele elemente necesare pentru pielea copilului sunt apa şi săpunul.

6. Pentru copiii care fac frecvent dermatită de scutec sau pentru cei care suferă de alte boli de piele şi sunt mai sensibili folosiţi o cremă cu Zinc, o dată pe zi, după schimbarea scutecului, pe pielea uscată. Această crema va forma o barieră între pielea sensibilă şi factorii iritanţi.
 
Cum tratăm dermatita de scutec?

1. La primele semne de iritaţie în zona scutecului vom aplica o cremă cu Zinc (Reviken, Lanozinc, Sudocrem, etc) pe porţiunea inflamată. Crema se va lăsa pe loc cât este posibil, copilul se va spăla cu apă călduţă dar nu este necesară şi nici indicată ştergerea cremei la fiecare schimbare de scutec.
Pot fi folosite şi creme cu galbenele, cătină sau ulei de măsline fiert şi răcit pe zona inflamată dar acestea nu dau chiar aceleaşi rezultate precum cremele cu zinc.

2. Copilul va fi lăsat cu funduleţul la aer, fără scutec măcar 10-20 de minute după fiecare schimbare de scutec, chiar mai mult dacă e posibil.

3. Pielea iritată va fi spălată doar cu apă şi săpun, va fi uscată prin tamponare, NU prin stergere, NU se vor folosi şerveţele umede din comerţ

4. NU se va folosi talcul pentru că după aplicarea scutecului va creşte frecarea în zona sensibilă şi pentru că talcul poate fi aspirat în plămâni

5. Dacă dermatita nu se ameliorează în 24-48 de ore este indicat să consultaţi pediatrul. Acesta vă poate recomanda suplimentar, în funcţie de aspectul inflamaţiei, o cremă antimicrobiană la care poate asocia şi un unguent cu hidrocortizon sau un antifungic. Există o teamă la unele persoane faţă de unguentele care conţin cortiocoizi. Această teamă este nejustificată în cazul hidrocortizonului. El este un corticoid cu potenţă foarte mică care poate fi aplicat fără probleme pentru câteva zile, în strat subţire, pe zona inflamată, reducând roşeaţa, durerea şi iritaţia locală şi grăbind vindecarea.

6. Atenţie la alimentaţie. Pe perioada cât copilul are dermatită de scutec nu-i mai daţi mâncăruri acide: citrice, sucuri de citrice, roşii crude, suc de roşii. Acizii din aceste alimente se vor regăsi în scaun şi pielea se va vindeca mai greu.

duminică, 19 decembrie 2010

Vaccinuri opţionale

1. Vaccinul contra varicelei (Varilrix) costă în jur de 160 de Ron şi se administrează copiilor între 1 an şi 12 ani prin injecţie subcutanată. El figurează în lista vaccinărilor obligatorii în multe ţări si este posibil să intre în această listă şi în România curând. Ca şi reacţii adverse s-au raportat durere la locul injectării, febră (1 copil din 10), erupţie de tip varicelos care poate apare până la o lună de la vaccinare (1 copil din 25). Foarte rar s-au raportat convulsii febrile post-vaccinare. Se poate administra împreună cu alte vaccinuri.

2. Vaccinul contra Rotavirus care cauzează diaree severă la copil (Rotarix, Rotateq). Acesta costă cam 350 de Ron, se administrează oral şi sunt necesare două sau trei doze în funcţie de tipul vaccinului. Se va incepe cu o primă administrare la 6 săptămâni urmată de a doua administrare la 4 luni şi la 6 luni dacă e nevoie. Acest vaccin poate produce iritabilitate, diaree uşoară sau vomă (rar). El se recomandă în general copiilor care stau la creşă sau în alte instituţii şi nu este o necesitate pentru copilul mic îngrijit corespunzător acasă. Şi el figurează în lista vaccinărilor obligatorii din anumite ţări.

3. Vaccinul antigripal. Există mai multe tipuri de vaccin antigripal, la diverse preţuri (Vaxigrip costa 30 de Ron). Este un vaccin injectabil care se administrează înainte de începerea sezonului rece şi protejează copilul împotriva virusurilor care circulă în anul curent. Ca şi reacţii adverse poate da durere la locul injectării şi simptome uşoare care sunt similare unei răceli şi care dispar în 1-2 zile. Vaccinul se poate administra de la vârsta de 6 luni.

4. Vaccinul pneumococic conjugat (Prevenar, Synflorix), este un vaccin injectabil care costă în jur de 300 Ron doza. Acesta protejează copilul împotriva infecţiei cu pneumococ, 13 dintre cele mai virulente tulpini. Pneumococul poate cauza otite, pneumonii şi chiar meningită (rar) cei mai expuşi fiind copiii sub 2 ani. În funcţie de vârsta copilului în momentul începerii vaccinării pot fi necesare 4 doze, 3, 2 sau una singură pentru copiii mai mari. Ca şi reacţii adverse pot apară oboseală, durere la locul injectării, scăderea poftei de mâncare (jumătate dintre copii), febră uşoară (1 din 3 copii), febră înaltă ( 1 din 20 de copii) , iritabilitate (8 din 10 copii).

5. Vaccinul contra hepatitei A (Havrix Junior) costă în jur de 100 Ron doza, se administrează injectabil de la 1 până la 15 ani şi sunt necesare două doze la interval de 6 luni între ele. Hepatita A este relativ răspândită în România ceea ce face acest vaccin o soluţie bună pentru eventualele neplăceri ale bolii. Reacţiile adverse pot fi oboseala, durerea de cap (1 copil din 25) scăderea apetitului (1 copil din 12). Acest vaccin are potenţial alergizant uşor mai ridicat de aceea e bine să fiţi în preajma unui serviciu medical în timpul imediat ulterior administrării vaccinului.

Acestea sunt principalele vaccinuri opţionale de interes general. Lor li se poate adăuga vaccinul meningococic a cărui variantă modernă, conjugată, încă nu este disponibilă în România.

Tot în categoria vaccinuri intră şi preparatele orale de tip Broncho-Vaxom, Lantigen B, Ribomunyl, Luivac sau IRS 19 (spray) care se administrează în diferite scheme, la începutul toamnei şi/sau primăvara. Ele ajută în lupta împotriva infecţiilor de tract respirator cu diverse bacterii şi se recomandă copiilor din comunităţi (creşe, grădiniţe), celor care fac infecţii respiratorii repetate şi celor care suferă de anumite boli cronice care diminuează capacitatea normală a organismului de a lupta contra bolii.

O altă categorie de vaccinuri opţionale sunt cele care protejează împotriva bolilor exotice, tropicale. În cazul în care ştiţi că urmează să călătoriţi în zone cu climă caldă este bine să discutaţi din timp (cu câteva luni înainte) cu un medic infecţionist care vă va recomanda vaccinurile necesare, în funcţie de destinaţie. Aceste vaccinuri trebuie efectuate cu minim o lună-două înaintea plecării pentru a permite organismului să dezvolte anticorpii necesari protecţiei anti-infecţioase.


Vezi şi: Stimularea imunităţii la copil-modă sau necesitate
Vezi şi: Schema de vaccinare, efecte adverse, contraindicaţii

joi, 16 decembrie 2010

Schema de vaccinare, efecte adverse, contraindicaţii



0-7 zile (maternitate)
BCG (tuberculoză), hepatită B
2 luni
IPV (polio), DTP (diftero-tetano-pertussis), hepatită B, HiB (Hemofilus)
4 luni
IPV, DTP, Hib
6 luni
IPV, DTP, hepatită B, HiB
12 luni
IPV, DTP, HiB, ROR (rujeola, oreion, rubeola)
4 ani
DTP
7 ani
ROR
9 ani
IPV, Gardasil (Papilloma virus) la fete
14 ani
DT (diftero-tetanic),

 Aceasta este schema folosită la noi în momentul de faţă, există posibilitatea ca ea să sufere modificări în perioada următoare, prin introducerea a noi vaccinuri.

Vaccinurile menţionate în schemă se administrează injectabil. Ele sunt fie individuale, copilul necesitând astfel mai multe injecţii la o şedinţă de vaccinare, fie combinate într-o singură injecţie. Există pe piaţa românească atât variantele individuale cât şi cele combinate, ele au aceeaşi eficienţă, singura diferenţă ţine de discomfortul unui numar mai mare de înţepături.

Imi este imposibil, la momentul de faţă, să ofer informaţii exacte despre vaccinurile oferite de stat, dacă se găsesc şi care sunt acestea, pentru că situaţia în acest an a fost destul de complicată. Medicul dumneavoastră de familie este în măsură să vă ofere informaţii actuale despre acest lucru.

Efecte adverse
 Orice vaccin poate cauza reacţii adverse sau alergii. E bine de ştiut, însă, că acestea sunt minore, în marea lor majoritate. Durerea la locul injectării sau febra uşoară sunt cele mai comune şi dispar în câteva zile.

1.DTP poate cauza: febră uşoară (1 copil din 4), durere, înroşire locală (1 copil din 4), agitaţie moderată (1 copil din 3), oboseală, scăderea poftei de mâncare (1 copil din 10), vomă (1 un copil din 50).
Efecte secundare mai serioase pot fi, rar: febră înaltă ( 1 copil din 16.000), convulsii (1 copil din 14.000), plâns peste 3 ore fără oprire (1 copil din 1000)

2. Vaccinul contra hepatitei B este unul dintre cele mai sigure. A fost raportată doar febră uşoară (1 din 15 copii) sau durere la locul administrării.

3. Vaccinul contra Hemofilus (Hib) poate cauza febră uşoară ( 1 din 20 de copii) sau durere la locul administrării (1 din 4 copii).

4. ROR (rujeolă, oreion, rubeolă) poate cauza câteva efecte secundare uşoare, într-un interval de până la 7-12 zile de la administrare. Acestea sunt: febră (1 copil din 6), erupţie pe corp ( 1 copil din 20), umflarea glandelor parotide (obraji) foarte rar.
Efecte secundare mai serioase: convulsii febrile (1 copil din 3000), tulburări trecătoare de coagulare a sângelui ( 1 copil din 30.000), dureri articulare (apar rar la fetele adolescente).
S-a observat că aceste efecte secundare sunt mult mai rare la a doua doză faţă de prima.

5. IPV (anti-polio). Acesta este vaccinul nou, injectabil, inactivat a cărui reacţie adversă poate fi durerea locală. Nu există riscul ca acest vaccin să producă poliomieltă, ca în cazul vaccinului vechi, cu virus viu care se administra oral.

6. Gardasil poate produce: durere locală (8 copii din 10), umflarea sau înroşirea locală ( 1 copil din 4), durere de cap (1 copil din 3), febră uşoară (1 copil din 10).

În afara celor menţionate, orice vaccin, la fel ca orice injecţie, de altfel, poate produce reacţii alergice, unele severe. De aceea e bine ca după vaccinare să nu părăsiţi zona cabinetului medical pentru măcar 15-20 de minute. Reacţiile alergice periculoase apar, de regulă, în acest interval si, extrem de rar, mai târziu.

Atenţie: studii recente au arătat ca administrarea de Paracetamol după vaccinare scade răspunsul imun la vaccin, scăzându-i astfel eficienţa. Nu administraţi antitermice decât în cazul în care copilul face febră peste 38 de grade si folosiţi ibuprofenul pentru aceasta.


Contraindicaţii
Există situaţii în care se preferă amânarea sau chiar anularea efectuării unui vaccin.
Vaccinul va fi amânat o scurtă perioadă dacă copilul este într-un puseu de boală acută, prezintă febră sau erupţii suspecte pentru o boală contagioasă.
Vaccinul poate fi amânat pe termen lung sau chiar anulat dacă copilul a avut o reacţie adversă severă la o vaccinare anterioară cu acelaşi vaccin, dacă are alergie la ou, tulburări de coagulare a sângelui, convulsii sau alte boli neurologice, imunodeficienţe sau urmează tratament de lungă durată cu steroizi sau imunosupresoare.

sursa http://www.cdc.gov/vaccines/vac-gen/side-effects.htm

vineri, 26 noiembrie 2010

Scaunul cu sânge

Marea majoritate a copiilor, mai ales în perioada de sugar, vor prezenta cel puţin o dată un scaun mai negru sau cu firişoare de sânge în el. Există mai multe cauze posibile, pe care le voi descrie în continuare, dar e bine de ştiut că majoritatea se rezolvă de la sine şi nu reprezintă urgenţe medicale.

În multe cazuri nici nu este vorba despre sânge ci despre alimente sau substanţe care, odată ajunse în scaun, imită culoarea sau textura sângelui. Acestea pot fi: sfecla, pepenele roşu, pieliţele de la roşii, ardei roşii, ampicilina, fierul, ciocolata dar şi altele.

Nou-născut

1. Cel mai des sângele din scaunul nou-născutului provine de la mameloanele fisurate ale mamei şi este înghiţit în timpul suptului. În acest caz se vor trata mameloanele.
2. Fisurile anale sunt o altă cauză frecventă de sângerare la nou născut. Acestea sunt mici leziuni la nivelul rectului care sângerează atunci când copilul are scaun, mai ales dacă acesta este tare şi copilul este constipat. Ele se vor vindeca de la sine sau tratând constipaţia asociată, dacă acesta este cazul.
3. Cauzele grave de sângerare rectală ca enterita necrozantă, volvulusul sau boala Hirschprung sunt rare şi sunt acompaniate de simptome evidente şi  destul de severe ca voma, lipsa poftei de mâncare, distensia abdomenului, uneori febră, stare generală proastă. În acest caz este obligatoriu consultul medical de urgenţă.
4. Sângerarea abundentă poate fi şi indicatorul unei boli de sânge.
5. În cazul nou-născutului alimentat artificial, sângerarea poate fi şi primul semn al unei posibile intoleranţe sau alergii alimentare. Recomandările dietetice în acest caz se vor face doar de către pediatrul copilului.

Sugarul

1. Fisurile anale. Ca şi în cazul nou-născutului, ele sunt asociate frecvent cu constipaţia şi dispar o dată cu rezolvarea acesteia. Până la 1 an, fisurile anale reprezintă cea mai frecventă cauză de scaun cu firişoare de sânge.
2. Alergiile şi intoleranţele alimentare. La acest grup de vârstă se poate manifesta intoleranţa la proteinele laptelui de vacă sau la proteinele din soia, unul dintre simptome fiind sângele prezent în scaun. Acesta nu este niciodată singurul simptom al intoleranţelor alimentare. Aceşti copii vor prezenta şi stare generală mai proastă, stagnarea greutăţii, prosibil erupţie pe corp, vomă. Tratamentul este condus de medic.
3. Diareea infecţioasă. Dacă copilul are diaree în care observaţi sânge şi mucus este posibil ca acesta să aibe nevoie de antibiotice pentru tratament. Consultaţi medicul în acest caz.
4. Cauzele grave sunt rare şi sunt asociate cu simptome ca durerea abdominală, starea generală proastă, voma, paloarea sau febra. În acest caz consultaţi de urgenţă medicul.

Preşcolar şi şcolar

1. Cauza cea mai frecventă este diareea infecţioasă. Aceasta necesită tratament antibiotic (sau antiprazitar).

2. Constipaţia este o altă cauză frecventă, la fel ca în cazul copiilor mai mici. Tratamentul va viza rezolvarea constipaţiei.
3. Polipii rectali pot fi, mai rar, cauza sângerărilor în perioada 2-8 ani. Aceştia sunt excrescenţe la nivelul rectului care se por rupe la trecerea unui scaun mai solid şi pot sângera, uneori abundent.
4. Ca şi în cazul celorlalte categorii de vârstă, sângele în scaun asociat cu simptome ca: durerea abdominală intensă, voma, febra, letargia, paloarea, starea generală proastă pot sugera o boală gravă şi este bine să consultaţi medicul de urgenţă.

Vezi şi: Constipaţia copilului şi bebeluşului
           Ce înseamnă scaun normal la nou născutul alăptat la sân?

joi, 25 noiembrie 2010

Anemia feriprivă

Anemia feriprivă este cea mai frecventă boală hematologică a copilariei. Se caracterizează prin scăderea concentraţiei de hemoglobină din sânge, hematii puţine, de dimensiuni mici. La originea acestei afecţiuni este lipsa de fier.

Boala se întâlneşte cu precădere în perioada 6 luni-2 ani şi în adolescenţă datorită creşterii rapide şi aportului insuficient de alimente care conţin fier. În cazuri rare, anemia feriprivă poate fi întâlnită şi înainte de 6 luni, la copiii născuţi prematur, la cei care au sângerat la naştere sau a căror mame sufereau de anemie feriprivă în timpul sarcinii.

Cauze 

De departe cea mai frecventă cauză a anemiei feriprive o reprezintă alimentaţia necorespunzătoare, săracă în fier. La aceasta se poate adăuga şi aportul insuficient de vitamina C, necesară pentru absorbţia fierului la nivelul intestinului.
Cauze mai rare sunt: prematuritatea, gravida care suferă de anemie feriprivă, sângerări masive la naştere sau alte hemoragii, intoleranţe alimentare care determină sângerări în cantitate mică dar constante la nivelul tubului digestiv

Simptome

În cazul anemiilor uşoare copiii pot fi palizi şi lipsiţi de energie. De obicei aceste forme de anemie sunt depistate întâmplator, în urma analizelor efectuate în alte scopuri.

În cazul anemiilor mai pronunţate copilul va fi vizibil palid, obosit, irascibil, cu un apetit scăzut. Majoritatea acestor copii continuă să ia normal în greutate, de aceea faptul că un copil are o greutate bună nu exclude prezenţa unei anemii. Chiar şi copiii supraponderali pot fi anemici. În cazul anemiilor netratate copilul poate să aibă întârzieri semnificative în dezvoltarea întelectuală. Părinţii mai pot observa creşterea foarte lentă a unghiilor, pica (copilul vrea să mănânce pământ, zugrăveală, monede, etc) dar şi faptul că copilul are o rezistenţă foarte scăzută la infecţii.

Consultul medical poate să mai indice tahicardie (creşte frecvenţa bătăilor inimii), sufluri la inimă, respiraţie accelerată, tonus muscular diminuat, letargie.

Tratament

Terapia anemiei se face cu preparate de fier şi durează mai multe luni. Ea va fi începută doar după efectuarea analizelor de sânge care vor confirma deficienţa de fier precum şi gravitatea anemiei. Tot în funcţie de rezultatele acestor analize se va stabili tipul şi durata exactă a terapiei.

Doza de fier folosită în general este de 3-4 mg per kg pe zi, indiferent dacă e vorba de picături, siropuri sau tablete. Deoarece concentraţia de fier diferă de la un preparat la altul, asiguraţi-vă că aţi cumpărat exact ce v-a indicat medicul şi verificaţi prospectul înainte de administrare. La copiii care nu consumă fructe şi legume proaspete se va administra şi vitamina C în doza de 40mg per kg pe zi. Aceasta favorizează absorbţia fierului în tubul digestiv.

Cum administrăm fierul

1. Fierul se dă în două doze, între mese. Absorbţia lui în intestin este mult scăzută dacă îl administraţi împreună cu alimentele.
2. Puteţi administra fierul cu suc de fructe proaspete. NU ADMINISTRAŢI FIERUL CU LAPTE.
3. Fierul poate să păteze dinţii. Puneţi copilul să clătească gura cu apă după administrare.
4. Fierul poate cauza crampe abdominale, greaţă, diaree sau constipaţie. Dacă aceste simptome sunt deranjante, consultaţi medicul.
5. Fierul colorează adesea scaunul în negru sau verde.
6. Fierul este toxic în caz de supradozare. Nu lăsaţi niciodată medicamentul la îndemâna copilului.
7. Eşecul terapiei cu fier în anemia feriprivă este cauzat, cel mai des, de administrarea greşită a acestuia. Asiguraţi-vă că administraţi corect tratamentul şi nu săriţi peste administrări.

Alimentaţia în anemie

1. Lapte praf fortificat cu fier pentru copiii alimentaţi artificial.
2. Dacă consumul de lapte este excesiv, limitaţi-l la MAXIM 500 ml pe zi pentru copiii diversificaţi. Cu cât copilul va bea mai mult lapte cu atât va mânca mai puţine alimente solide, lucru care nu este de dorit.

3. Nu daţi lapte de vacă copiilor sub 1 an.
4. Oferiţi copilului fructe şi legume bogate în vitamina C (citrice, cartofi, varză, conopidă, spanac, roşii).
5. Oferiţi copilului alimente bogate în fier: ficat, fasole uscată, cereale cu fier. O cantitate bună de fier se mai găseşte şi în: carnea de vită, pui, curcan, peşte, prune uscate, caise uscate, stafide, legume de culoare verde, gălbenuş de ou, nuci.

Cum se monitorizează tratamentul

1. În cazul anemiei severe (valoarea hemoglobinei scade cu mai mult de 2 unităţi sub valoarea normală) se va face un set de analize la 10 zile după începerea tratamentului cu fier. Dacă rezultatele indică răspuns la tratament se va continua terapia prescrisă şi se vor repeta analizele dupa o lună. Dacă la o lună de tratament, rezultatele nu sunt satisfăcătoare atunci se va evalua terapia şi se poate opta pentru tratament injectabil cu fier.
2. În cazul anemiei uşoare (valoarea hemoglobinei a scăzut cu mai puţin de 2 unităţi sub valoarea normală) primele analize se vor face la o lună de la începerea tratamentului cu fier.
3. După normalizarea valorilor hemoglobinei, copilul nu este vindecat. El trebuie sa mai facă încă 2-3 luni de tratament cu fier pentru refacerea depozitelor din organism. Altfel, există riscul ca anemia să recidiveze în scurt timp.


Vezi şi: Cum prevenim instalarea anemiei feriprive la sugar?

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Cum prevenim instalarea anemiei feriprive la sugar?

Anemia feriprivă este definită ca scăderea concentraţiei de hemoglobină din sânge cauzată de un aport insuficient de fier. Sugarii reprezintă o populaţie des afectată de această boală care, netratată, poate să cauzeze întârzieri semnificative în dezvoltarea copilului, fizică şi intelectuală.

Iată câteva metode la îndemână prin care putem să prevenim instalarea anemiei feriprive la sugar.

1. Încercaţi să alăptaţi cel puţin 6 luni. Chiar dacă concentraţia de fier în laptele de mamă este mai mică decât cea din laptele praf, fierul din laptele de mamă se absoarbe, în intestinul sugarului, de 5 ori mai uşor.

2. Dacă după 6 luni menţineţi copilul DOAR pe lapte de mamă, fără să-l diversificaţi, este obligatorie suplimentarea cu fier în doză de 1mg per kg corp.

3. Alegeţi numai lapte praf fortificat cu fier pentru sugarii alimentaţi artificial.

4. În cazul prematurilor sau a copiilor cu greutate mică la naştere se va face obligatoriu suplimentare cu fier de la 2 luni. Dozele vor fi stabilite de medicul copilului.

5. Folosiţi cereale fortificate cu fier încă de la începutul diversificării şi administraţi-le zilnic.

6. NU hrăniţi sugarul cu lapte de vacă înainte de 1 an

7. Pentru toţi copiii este indicată măcar o dozare de hemoglobină în perioada de sugar, în SUA această dozare se face la 9 luni. În România, din păcate, această practică rămâne la latitudinea fiecăruia.

8. În anumite ţări se practică pe scară largă administrarea profilactică de fier de la vârsta de 4 luni pentru copiii alăptaţi exclusiv la sân. Aceasta se face cu doze foarte mici de fier, 1mg/kg corp/zi. Este mai degrabă o metodă de precauţie, neexistând date clare referitoare la necesitatea acestei profilaxii. Este bine să discutaţi despre această opţiune cu medicul copilului. În România această profilaxie nu este obligatorie.

joi, 18 noiembrie 2010

Hemangioamele şi semnele vasculare din naştere

Semnele vasculare sunt reprezentate de modificări de culoare şi textură a pielii normale a bebeluşului. Ele pot fi simple sau multiple, cu nuanţe variind de la roz pal până la roşu intens sau albastru. Dimensiunile acestor semne vasculare sunt foarte variate, de la 1-2 mm la câţiva centimetri. Ele pot să apară oriunde pe corp, deşi sunt mai frecvente la nivelul capului şi gâtului.
În jur de 70 la sută dintre bebeluşi au cel puţin un semn vascular.

1. Petele roz (somon) denumite ştiinţific Nevus simplex. Acestea sunt cele mai frecvente semne vasculare. Sunt prezente de la naştere şi apar pe faţă (mai frecvent frunte) şi pe ceafă. Sunt plate, de culoare roz, de formă neregulată. Sunt cauzate de dilatarea temporară a vaselor de sânge din piele, nu sunt malformaţii. Ele tind să dispară cu vârsta. Majoritatea copiilor nu mai au aceste semne în jur de doi ani, ele pot deveni uşor vizibile doar în cazul în care copilul plânge. Nu este necesar nici un tratament pentru acest tip de semne deoarece ele dispar cu vârsta. Imagini

2. Petele roşu închis (vin de Porto) denumite ştiinţific Nevus Flamaeus.  Acestea sunt mult mai rare, apar la 1 din 1000 de bebeluşi şi sunt prezente de la naştere. Sunt pete plate, cele mai multe de culoare roşu închis, cu forme variate şi care pot fi prezente oriunde pe corp. Sunt cauzate de malformaţii ale capilarelor şi NU dispar în timp. Pot să se asocieze cu anumite sindroame genetice. Deasemenea, în cazul în care sunt mai pale, pot fi confundate iniţial cu petele roz (somon) dar faptul că nu dispar cu vârsta stabileşte diagnosticul final. Ele se tratează prin terapii laser, cercetările actuale sugerând că ar fi utilă tratarea lor cât mai devreme. Imagini

3. Hemangioamele. Aceste semne apar, de regulă, la câteva săptămâni DUPĂ naştere şi sunt cauzate de o multiplicare anormală şi accelerată a vaselor de sânge de la nivelul pielii. Ştiinţific ele intră în categoria tumorilor benigne. Apar la 4-5 la sută dintre copii şi pot fi mici sau mari, simple sau multiple şi pot afecta şi organele interne. Şi hemangioamele se asociază, în cazuri rare, cu anumite sindroame genetice. În funcţie de dimensiune şi localizare, unele dintre ele pot pune probleme serioase de sănătate precum şi estetice.

      - Hemangioamele superficiale sunt mici (sau mari) pete roşii, de obicei rotunde, în relief, care apar oriunde pe corp, mai frecvent în zona feţei şi a gâtului. Ele ating dimensiunea maximă în jurul vârstei de 6-9 luni după care încep să involueze, putând să dispară complet în câţiva ani. De aceea medicul nu vă va recomanda nici un tratament, în perioada de sugar, pentru aceste semne, decât dacă sunt foarte mari, se află în regiuni delicate ca ochii, gura, organe genitale sau deranjează copilul de la activităţile zilnice. Este bine să fie protejate de traumatisme deoarece pot sângera abundent dacă sunt lezate, pot sa ulcereze sau să se infecteze. Imagini

     - Hemangioamele profunde. Aceste semne apar în profunzime, pielea apare denivelată si albăstruie, sub piele putându-se palpa o formaţiune care este reprezentată de vasele de sânge care au crescut excesiv.

În cazul în care copilul are un hemangiom care nu dă semne de involuţie, se va încerca tratarea lui. Tratamentele sunt variate, se pot folosi corticosteroizi pe gură sau injectaţi la baza hemangiomului, interferon, excizie chirurgicală, terapii laser sau alte terapii. Deasemenea, copilul va fi investigat suplimentar pentru depistarea posibilelor hemangioame care afectează organele interne (creier, ficat, aparat respirator, etc.)

Dacă copilul dumneavoastră are semne roşii, vasculare, pe corp, este bine ca acestea sa fie văzute de medic. Medicul este în măsură să facă diferenţa între semnele simple care nu pun probleme şi nu necesită tratament şi cele care prezintă anumite riscuri pentru sănătatea copilului.

Vezi şi: Negii copilului. Cum alegem tratamentul potrivit?

vineri, 12 noiembrie 2010

Răul de maşină

Răul de mişcare se poate manifesta când călătoriţi cu maşina, avionul, vaporul sau cu trenul. Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii între 4 şi 12 ani iar simptomele par sa apară mai des în călătoriile cu maşina.

Copilul se va plânge de greaţă, dureri abdominale, dureri de cap, ameţeală, transpiraţie şi salivaţie excesivă şi poate să vomite. Un copil căruia i se face rău datorită mişcării maşinii poate să devină foarte palid. De cele mai multe ori aceste simptome încetează la scurt timp după oprirea maşinii.

Cauza răului de maşină este o neconcordanţă între informaţiile pe care urechea internă (responsabilă de controlul mişcării) şi ochii le trimit creierului atunci când corpul este în mişcare. Aceste impulsuri nervoase haotice creează confuzie la nivel cerebral, confuzie care va determina răul de mişcare. Pe măsură ce copilul creşte, coordonarea acestor impulsuri nervoase va fi tot mai bună şi răul de mişcare se poate ameliora.

Nu există, la ora actuală, un tratament care să vindece definitiv răul de mişcare. Avem la dispoziţie, însă, numeroase metode prin care putem preveni instalarea acestor simptome neplăcute, în special a vomei care îi sperie atât pe copii cât şi pe părinţi.

Ce putem face?

1. Controlul privirii:
    - copilul trebuie să privească în zare, cât mai departe
    - dacă copilul este mic, ridicaţi-i scaunul astfel încăt să poată să se uite pe geamul maşinii şi încurajaţi-l să privească în depărtare
    - interziceţi cititul şi jocurile electronice care ţin privirea fixată înăuntrul maşinii
    - pentru amuzament este preferabilă muzica în căşti, conversaţia, etc, timp în care copilul poate să se uite pe geam
    - adolescenţii pot sta pe locul din faţă
    - evitaţi să plasaţi copilul cu spatele înainte sau pe locurile din spate (dacă vă deplasaţi cu un microbuz, autocar, etc)
    - folosirea ochelarilor de soare poate fi de ajutor

2. Aer curat
    - folosiţi aerul condiţionat sau ţineţi un geam întredeschis pe timpul drumului. Aerul închis poate să producă simptome chiar şi celor care nu suferă de rău de maşină
    - nu fumaţi în maşină
   - evitaţi parfumurile, mâncarea, snacksurile sau băuturile cu mirosuri puternice, pe timpul călătoriei

3. Alimentaţia pentru drum
    - copilul nu trebuie să plece la drum cu stomacul gol. Senzaţia de foame va accentua răul de mişcare.
    - înainte cu o oră-două de plecare, copilul va mânca, evitând mâncărurile foarte grele sau grase.
    - pe timpul drumului copilul poate mânca biscuiţi sau alte alimente uşoare, fără mirosuri sau gusturi exagerate şi se va hidrata
    - mestecarea de gumă în timpul călătoriei are efecte foarte bune în cazul unor copii

4. Atenţie la stilul de condus
    - nu conduceţi agresiv, cu manevre bruşte, accelerări si frânari scurte sau curbe luate în viteză
    - dacă e posibil circulaţi noaptea
    - opriţi pentru o pauză cât mai des

5. Medicamente
    - pentru copii care au peste 12 ani puteţi administra o tabletă de Emetostop înainte de plecarea la drum. Acesta este un antihistaminic cu acţiune antivomitivă şi se găseşte în farmacii. Poate cauza agitaţie şi insomnie la unii copii.
    - pentru copiii mai mici puteţi administra Romergan sirop înainte de plecare. Doza de Romergan se va calcula în funcţie greutatea şi vârsta copilului. Medicul dumneavostră sau farmacistul vă pot ajuta în acest sens. Şi acesta este un antihistaminic iar ca efecte adverse mai frecvente se înregistrează sedare şi somnolenţă.
    - plasturi cu Scopolamină (nu se găsesc în România).
   - Metoclopramidul NU ajută în cazul răului de mişcare pentru că acţiunea lui este la nivelul tubului digestiv, în timp ce greaţa datorată mişcării îşi are originea în creier.

6. Alte metode
    - preparatele naturale pe bază de rădăcină de ghimbir sunt asociate cu efecte benefice în cazul răului de mişcare. Puteţi administra produsul Emetin, înainte de drum. Îl găsiţi în magazinele naturiste.
    - brăţări care acţionează prin presopunctură în scopul ameliorării senzaţiei de ameţeală şi greaţă. Se găsesc în unele farmacii sau aici.


miercuri, 3 noiembrie 2010

Constipaţia copilului şi a bebeluşului

Deşi în popor este larg răspândită ideea că un copil care are scaun mai rar decât o dată pe zi este constipat, trebuie să încep prin a combate această idee greşită.  

Constipaţia se defineşte, atât la copil cât şi la adult, prin calitatea scaunelor şi nu prin frecvenţa lor. Aşadar, constipat este un copil care are scaune tari, uscate, sfărmicioase, în cantitate mică şi care se elimină greu. Pe de altă parte, un copil care are un scaun normal, moale, legat, nu este constipat, chiar dacă nu are scaun zilnic. Scaunul zilnic nu este o normă pentru toate persoanele.

Atenţie la bebeluşii alăptaţi la sân,  aceştia, în general, metabolizează bine laptele de mamă şi pot să aibă scaun mai rar, chiar şi numai o dată pe săptămână. Dacă acest scaun este moale, legat, bebeluşul nu este constipat şi nu este necesar să-i administraţi substanţe laxative.
Bebeluşul hrănit artificial, cu lapte praf, este mai predispus la constipaţie.
Mulţi bebeluşi, atât cei alimentaţi natural, cât şi cei care primesc lapte praf, pot să plângă şi să fie mai agitaţi în momentul în care au scaun. Acest lucru îi îngrijorează pe părinţi şi îi poate face să creadă că copilul este constipat. Studiile arată ca într-adevăr bebeluşul simte discomfort atunci când are scaun, dar acest lucru se datorează. de regulă, imaturităţii de funţionare a rectului şi a sfincterului anal. Acestea se rezolvă pe măsură ce bebeluşul creşte şi nu necesită tratament medical.

Cauze
- Alimentare: prea puţine fibre, prea mult lapte
- Stil de viaţă: copil activ, veşnic ocupat care ignoră nevoia de a defeca şi se obişnuieşte să reţină scaunul, lipsa unei rutine a mersului la toaletă după masă, toalete murdare la şcoală
- Psihologice: antrenament la oliţă început prea devreme şi făcut agresiv, cu certuri şi pedepse, asocieri mentale negative cu toaleta şi defecarea
- Medicale: fisuri anale, megacolon, stricturi, obstrucţii anale. Acestea sunt rare.

Simptome
- scaune tari, uscate, mici. Uneori, însă, pot fi în cantitate extrem de mare
- scaderea vizibilă a frecvenţei cu care copilul obişnuia să aibă scaun în mod normal
- efort, posibil durere, în momentul defecării
- dureri abdominale recurente, pe timpul zilei sau al nopţii. Acestea sunt frecvente, fiind acuzate de aproape 60% dintre copiii constipaţi.
- pătarea lenjeriei intime cu materii fecale

Tratamentul constipaţiei e bine să fie condus de un medic. Acesta va evalua gravitatea constipaţiei şi este singurul în măsură să excludă existenţa unor probleme medicale care cauzează constipaţie ca fisurile, obstrucţiile anale sau megacolonul congenital. Acestea necesită tratament spitalicesc. Tot medicul va decide dacă este nevoie să utilizaţi laxative şi vă va indica doza de administrare a acestora. Chiar dacă se pot achiziţiona din farmacii fără reţetă, unele laxative sunt extrem de puternice şi nu trebuie administrate copiilor decât la recomandarea medicului care îl tratează.
Atenţie la laxativele pe bază de plante: multe au efecte identice şi dau dependenţă exact ca cele de sinteză (ex. Senna)

Ce putem încerca la domiciliu?

1.  Modificarea alimentaţiei: mai multe lichide, fructe sau legume de minim 5 ori pe zi, pâine integrală, fulgi, batoane cu cereale integrale. Reduceţi cantitatea de lapte consumată la maxim 250-500 ml pe zi, laptele constipă.

2. Duceţi copilul la toaletă la 10-20 de minute după fiecare masă. Reflexul gastro-colic se produce datorită alimentaţiei si are ca efect creşterea activităţii colonului imediat după mese făcând defecaţia mult mai uşoară.

3. Asiguraţi-vă ca toaleta este un mediu plăcut pentru copil.
        - dacă copilul este mic, s-ar putea să se teamă de toaleta normală care i se pare prea mare. În acest caz e mai bine să facă la oliţă până depăşeşte aceste temeri. Dacă încă sunteţi în perioada în care îl învăţaţi la toaletă şi copilul dezvoltă constipaţie e bine să vă analizaţi metoda. Metodele trebuie să fie blânde, răbdătoare şi corelate cu temperamentul copilului. Certurile, stresul sau pedepsele pot să-l facă pe cel mic să reţină scaunul de frică sau în semn de protest.
       - dacă copilul este mai mare acesta este foarte sensibil la ambianţa de la toaletă. O toaletă murdară, rece, lipsită de intimitate pot fi, fiecare în parte, cauzele unei constipaţii. Puneţi-i cărţi sau reviste la toaletă şi asiguraţi-vă că nu-l grăbeşte sau deranjează nimeni cât stă acolo.

4. Dacă sunteţi în călătorii, vizite sau excursii, copilul s-ar putea să se abţină pentru ca nu doreşte să meargă la o toaletă străină. Anticipaţi acest lucru şi căutaţi o toaletă acceptabilă pentru el. Nu uitaţi că pentru majoritatea copiilor, toaleta este un lucru extrem de delicat iar spaima lor de toalete străine e frecventă.

5. Dacă aceste metode nu ajută, puteţi încerca substanţe care înmoaie scaunul, fie supozitoarele cu glicerină fie lactuloza. Acestea nu sunt nocive şi nu dau dependenţă. Lactuloza trebuie administrată în doza calculată în funcţie de greutatea copilului. Ea se poate administra şi la sugar. Când scaunele devin moi, doza de lactuloză se reduce. Lactuloza nu ajută dacă copilul mai mare se abţine intenţionat, pentru că îi e teamă de toaletă sau din alte motive. În locul supozitoarelor cu glicerină se pot folosi şi microclismele pentru copii. Acestea sunt nişte mici flacoane încărcate cu glicerină lichidă care se administrează rectal, foarte uşor.


6 La bebeluşi se poate administra suc de prune sau de pere, diluat cu apă, maxim 250 de ml pe zi. Deasemenea puteţi încerca Milchzucker de la Humana. La cei diversificaţi atenţie la alimentaţie, sunt valabile indicaţiile de la punctul 1. Nu folosiţi laxative la bebeluşi fără recomandarea medicului.

7. Promovaţi un stil de viaţă activ, dinamic, care să includă exerciţiu fizic zilnic. Sedentarismul poate cauza constipaţie.

Ce vă poate recomada medicul?

În cazul unei constipaţii care nu răspunde la schimbările stilului de viaţă menţionate mai sus va fi nevoie de tratament medicamentos. Acesta va fi administrat în funcţie de gravitatea constipaţiei. Copilul va primi laxative pentru câteva zile, până la apariţia scaunelor moi apoi doza lor de va diminua treptat. Unii copii necesită clisme repetate pentru curăţarea colonului şi refacerea motilităţii acestuia. Tratamentul poate dura mai multe luni.

Vezi şi: Cum şi când învăţăm copilul să facă la oliţă?
           Ce înseamnă scaun normal la nou-născutul alăptat la sân?

luni, 25 octombrie 2010

Negii copilului. Cum alegem tratamentul potrivit?

Negii comuni sunt produşi de către o tulpină a papiloma virusului uman (HPV). Acest virus se transmite de la persoana bolnavă la copilul sănătos atât prin contact direct (atingere) cât şi prin folosirea în comun a hainelor, prosoapelor, etc. În cazul negilor de pe talpă, copilul se poate infecta dacă foloseşte incălţăminte sau şosete în comun cu o persoană bolnavă dar şi de la bazinul de înot, băi comune, dacă umblă desculţ.

Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii între 12 şi 16 ani, mai des fetele decât băieţii. Negii pot să apară, însă, şi la copii mai mici, caz în care trebuie avută atenţie sporită la tipul de tratament aplicat, pielea copilului mic fiind mult mai delicată.

Negii pot să debuteze ca nişte umflături mici, translucide şi să se dezvolte pe parcursul mai multor luni în structuri solide, aspre la atingere. De obicei copilul este adus la medic atunci când negii sunt dureroşi, în numar mare sau deranjează estetic.

Este bine de ştiut că negii pot dispărea de la sine. Studiile indică că 60-80% dintre negi dispar singuri, în aproximativ 2 ani, fără nici un tratament. Pe de altă parte, negii dureroşi, cei care apar în număr mare şi se multiplică, precum şi cei care sunt localizaţi pe faţă, organe genitale, alte regiuni cu piele sensibilă, trebuie văzuţi de un medic care va încerca tratarea lor. O regulă generala de tratament este următoarea: se încearcă tratarea negilor prin metodele cele mai blânde la început şi se recurge la terapii agresive doar în caz de insucces cu metodele blânde.

În prezent nu există nici o metodă care să garanteze vindecarea definitivă a negilor.

Optiuni de tratament al negilor

1. Aşteptarea şi ţinerea sub observaţie. Deoarece majoritatea negilor vor dispărea de la sine, pe măsură ce organismul elimină virusul, aceasta este prima opţiune în cazul negilor simpli la copil. Este de multe ori de preferat să lăsăm un neg necomplicat în pace decât să supunem copilul unor tratamente îndelungate, adeseori dureroase şi care se vor solda, unele, cu cicatrici definitive.

2. Acidul salicilic. Acesta este varianta preferată de tratament în cazul negilor la copil, pentru că nu este dureros, nu produce cicatrici si este eficient în aproximativ 70% din cazuri. Acest medicament se prezintă sub forma de soluţie care se aplică pe neg şi se lasă 24 de ore. A doua zi se repetă operaţiunea. Tratamentul poate dura de la cateva săptămâni până la 3-4 luni până se obţine vindecarea. Medicamentul comercializat la noi se numeşte Duofilm şi puteţi citi prospectul acestuia aici.

Ce trebuie să ştiţi atunci când folosiţi acest medicament:
- înainte de aplicarea soluţiei, negul se înmoaie în apă caldă pentru 10 minute
- după înmuiere se face uscarea cu un prosop care este folosit exclusiv în acest scop pentru că pe prosop vor rămâne fragmente de piele care conţin virusul şi care pot infecta persoane sănătoase. Nici copilul tratat nu va folosi prosopul acesta decât pentru stergerea negului deoarece prin folosirea lui pe alte zone ale corpului poate să inoculeze virusul în altă parte şi să apară alţi negi
- după uscare se va face pilirea blândă a negului cu o pilă moale de unghii sau o piatră ponce. Pila sau piatra ponce vor fi folosite numai pentru pilirea negului deoarece şi ele vor conţine virus
- după pilire se aplica o cantitate mică de soluţie pe neg. Trebuie avut grijă ca soluţia să nu se împrăştie şi pe pielea sănătoasă din jurul negului. Se lasă zona să se usuce fără să o atingem şi se poate aplica un pansament uscat până a doua zi. În cazul copiilor este bine să se acopere negul tratat pentru a evita introducerea zonei în gură.
- a doua zi se desface pansamentul şi se repetă din nou tot procesul: înmuiere, uscare, pilire, aplicarea tratamentului, uscare şi aplicare de pansament.

3. Aplicarea de tretinoin (Retin A). Se procedează la fel ca în cazul acidului salicilic. În general este ales ca alternativă în cazul în care copilul nu a răspuns la tratamentul cu acid salicilic (Duofilm)

4. Tratamente specifice dermatologice: crioterapie cu azot lichid, excizie chirurgicală, terapie laser, cantaridină, injecţii la baza negului şi altele. Acestea sunt terapii mai agresive şi se adresează copiilor care nu răspund la terapiile clasice. Riscul de cicatrici definitive sau durere  asociat cu aceste tratamente este mai mare, de aceea dermatologul va trebui să cântarească avantajele si dezavantajele terapiei în funcţie de vârsta copilului, regiunea afectată şi rezistenţa acestuia la durere.

5. Terapii alternative. Se cunoaşte faptul ca uleiul de ricin, rostopasca sau un cătel de usturoi tăiat şi aplicat pe neg pot să aibă efecte benefice la unii pacienţi. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că acestea sunt tratamente iritante care pot provoca leziuni neplăcute sau arsuri copiilor datorită pielii lor mai delicate. Este bine ca aceste tratamente să fie folosite numai de adulţi sau de copiii mari (adolescenţi).

Nu uitaţi că negii pot recidiva, chiar după un tratament de succes, indiferent cât de agresivă a fost metoda folosită. Agresivitatea metodei de tratament nu e o garanţie a unei vindecări mai eficiente.

vineri, 22 octombrie 2010

Rinita alergică la copil

Rinita alergică este o boală din ce în ce mai răspândită în lume, ea afectează aproximativ 10% din populaţie şi este întâlnită încă din perioada copilăriei. De cele mai multe ori primele simptome ale rinitei alergice la copil apar după vârsta de 3 ani. Boala are o componentă genetică, fiind mai frecventă în familiile unde există persoane alergice.
Copiii pot face forme uşoare de boală, când nu le sunt afectate activitaţile zilnice sau somnul, sau forme mai severe care necesită tratamente mai lungi.

Cauze
1. Rinita alergică sezonieră. Apare primăvara şi vara în zonele temperate. Este cauzată de polenul sau sporii plantelor care sunt purtate de vânt şi intră în contact cu mucoasa nazală unde declanşează reacţia alergică. Pentru că vântul poate să transporte polenul pe distanţe foarte mari, această alergie apare nu numai afară, în natură, ea poate să afecteze copii aflaţi în oraşe, la zeci de kilometri distanţă de sursa de polen. Este mai severă în perioadele calde, vântoase şi uscate şi este ameliorată de ploaie.

2. Rinita perenă. Aceasta se manifestă tot timpul anului. Este cauzată de alergeni domestici ca: praful, acarienii din saltele, perne, pufuri, animale de companie, mucegaiuri, excremente de gândaci şi altele. De multe ori alergenul nu poate fi identificat. Alimentele sunt o cauză foarte rară a rinitei alergice.

Simptome

Copilul se poate plânge de unul sau mai multe din următoarele simptome:
- nas înfundat
- secreţii nazale apoase (nu verzi sau galbene) din ambele nări
- crize de strănut
- mâncărimi ale ochilor, nasului, gâtului, copilul se scarpină la nas foarte des
- inflamaţie a ochilor şi lăcrimare frecventă, pleoapele pot fi umflate
- respiră pe gură, sforăie
- tuse uscată
- oboseală, iritabilitate, scăderea poftei de mâncare
- sângerare nazală
- cearcăne

Tratament
Deşi sunt disponibile multe medicamente anti-alergice fără reţetă în farmacii, tratamentul rinitei alergice la copil trebuie prescris de medic. Acesta este în măsură să aleagă preparatele potrivite vârstei şi severităţii bolii şi să le dozeze corespunzător. În anumite cazuri poate fi nevoie de două sau chiar mai multe medicamente pentru a controla simptomele bolii.

Formele uşoare se tratează în general cu antihistaminice care se vor lua pe gură. În cazuri mai severe se va asocia un spray nazal care conţine corticosteroizi şi care este foarte eficient în reducerea inflamaţiei nazale. Picăturile şi sprayurile care conţin decongestionante  se vor folosi doar ocazional, în caz de agravare a simptomelor. Se pot folosi şi picături speciale pentru ochi, în caz de lăcrimare puternică.

Ce trebuie să ştie părinţii despre rinita alergică
1. Rinita alergică este o boală cronică. Uneori simptomele pot deveni tot mai uşoare pe măsură ce copilul creşte. Atenţie la pubertate când boala poate deveni ceva mai severă decât eraţi obişnuiţi.

2. În cazuri severe de rinită alergică, mai ales în forma perenă, în care alergenii sunt prezenţi tot timpul anului, cereţi părerea unui specialist în alergologie legat de terapii de desensibilizare. Acestea sunt destul de lungi şi de complicate, au anumite riscuri şi rezultatele pot fi variabile, de aceea nu se fac de rutină tuturor bolnavilor.

3. Copilul cu rinită alergică dezvoltă uneori şi otită care cauzează diminuarea temporară a auzului. Obsevaţi cu atenţie dacă copilul aude bine. Eventual aranjaţi ca la şcoală copilul să fie mutat în băncile din faţă în perioadele de exacerbare ale bolii.

4. Rinita alergică netratată poate duce la astm bronşic dar şi la scăderea performanţelor şcolare.

5. Folosirea regulată a antihistaminicelor este mult mai folositoare decât administrarea lor ocazională. Efecte adverse ale acestora şi care pot apărea la unii copii sunt: somnolenţă, uscăciunea gurii, agitaţie, palpitaţii sau constipaţie.

6. Folosirea sprayurilor nazale cu corticosteroizi este sigură, uşoară şi benefică. Efectele pozitive apar, în general, la o săptămână de la începerea tratamentului.

7. Copilul nu are voie să poarte lentile de contact

8. Copilul s-ar putea să nu poată mânca cu gura închisă, să nu îşi poată sufla complet nasul şi să sufere de sângerări din nas din cauza scărpinării şi iritaţiei excesive.

9. Copilul cu rinită alergică este predispus la infecţii respiratorii şi ale urechii.

10. Primele simptome de rinită alergică sunt asemănătoare unei viroze şi cele două pot fi uşor confundate, mai ales în cazul copiilor foarte mici care nu pot spune ce simt la nivelul nasului.

joi, 21 octombrie 2010

Cum şi când învăţăm copilul să facă la oliţă?

Trecerea de la scutec la oliţă este, poate, cea mai mare provocare cu care micuţul se va confrunta în copilăria timpurie. Perioda optimă pentru începerea "antrenamentului" este undeva între 1 an şi jumătate şi 2 ani când copilul devine treptat conştient de corpul său şi de funcţiile acestuia.
În general părinţii exagerează prin a începe mult prea devreme antrenamentul la oliţă. În primul rând, acest lucru este inutil, copilul nu va învăţa să-şi reţină materiile fecale şi să se ceară la WC (oliţă) decât după 2-3 ani oricât de devreme aţi începe. În al doilea rând, începerea prea devreme poate să producă multe frustrări şi supărări atât în familie (din cauza aşteptărilor exgerate care nu sunt îndeplinite) dar mai ales copilului care e prea mic la 1 an, de exemplu, pentru a înţelege ce vreţi de la el atunci când îl puneţi pe oliţă. 
Unii copii la care s-a impus oliţa prea devreme dezvoltă reale probleme psihologice dar si medicale (constipaţie) de aceea specialiştii recomandă cu fermitate să nu se înceapă prea devreme.

Când? Semne că copilul este pregatit

1. Copilul merge fără nici o problemă. Centrii nervoşi care controlează sfincterul anal sunt aproape de cei care controlează mersul. Faptul că copilul a învăţat să meargă indică că, cel puţin anatomic, corpul lui este pregătit pentrul controlul sfincterelor.

2. Copilul devine conştient de corpul lui, îşi manifestă clar nemulţumirea când scutecul este murdar şi poate să anunţe că urmează să aibă scaun.

3. Copilul înţelege şi urmează comenzi simple ale părinţilor ("adu jucăria" " dă-i jucăria lui tata", etc)

4. Copilul nu e bolnav şi nu este supus nici unui stres major (schimbarea locuinţei, boala unui membru al familiei, venirea pe lume a unui frate, etc)

5. Părinţii sunt într-un moment prielnic când se pot angaja într-un demers care va cere luni de zile de răbdare, înţelegere si sprijin pentru cel mic.

Fiecare dintre aceste condiţii sunt semne ale maturizării copilului, din punct de vedere fizic si intelectual. Acest nivel minim de maturizare este necesar atunci când ne apucăm să-l învăţăm să facă la oliţă. Dacă aceste criterii nu sunt indeplinite, cresc şansele unui "antrenament" cu probleme si frustrări, care poate fi evitat prin amânarea momentului, măcar până când copilul se mai maturizează puţin.

Cum îl învăţăm să facă la oliţă?

Înainte să-l punem efectiv pe oliţă

1. În primul rând povestiţi-i ce se întâmplă la toaletă. Lăsaţi-l să vă vadă când mergeţi la toaletă dacă e interesat

2. Arătaţi-vă interesul sporit pentru momentul când are scaun în scutec, felicitaţi-l pentru asta. Acest lucru are rolul de a învăţa copilul să anunţe când simte că urmează să facă. Copilul va face asocierea între scaun si remarcile pozitive ale părinţilor şi astfel, dorind aprecierea familiei, va începe să anunţe dinainte ce urmează să se întâmple. Această etapă este crucială. Doar învăţând copilul să coopereze şi să anunţe dinainte că are nevoie la toaletă veţi avea succes în demersul propus.

3. Cumpăraţi o oliţă şi lăsaţi-o în preajma copilului să se obişnuiască cu ea. Puteţi să încercaţi să-l obişnuiţi direct la toaletă, cu un colac adaptat pentru copii, dar acest lucru e ceva mai dificil. Copilul mic se teme adesea de toaletă, de apa care curge, de faptul ca ar putea să cadă în toaletă.

Acum îl punem pe oliţă

1. Dacă copilul are scaune la ore previzibile, puneţi-l pe oliţă la momentul potrivit. Puneţi-l pe oliţă după mese, după somn.

2. Dacă nu are un orar fix (caz foarte frecvent) puneţi-l pe oliţă atunci când anunţă că are nevoie. Asta dacă aţi reuşit să-l faceţi să coopereze, aşa cum indicam anterior. Dacă copilul nu anunţă atunci puteţi să încercaţi să observaţi cu mare atenţie comportamentul lui şi să deduceţi cam când urmează să facă. Atunci îl puneţi pe oliţă.

3. Nu obligaţi copilul să stea pe oliţă mai mult decât doreşte. Dacă îl forţaţi s-ar putea să se revolte şi să nu mai dorească să stea deloc. La început nu va sta mai mult de câteva minute, acest lucru e normal.

4. Felicitaţi-l pentru succese dar nu exageraţi cu entuziasmul pentru a nu învaţa copilul că statul pe oliţă e un mod de a fi în centrul atenţiei.

5. Controlul vezicii urinare este dobândit mult mai târziu decat controlul sfincterului anal, trebuie să aveţi răbdare cu acest aspect. O explicaţie este că vezica copilului la 2 ani este prea mică şi nu poate reţine decât cantităţi foarte mici de urină. Orice depăşeşte capacitatea acesta redusă va fi eliminat afară. Controlul vezicii pe timp de noapte este învăţat ultimul, după 3 ani.

6. Dacă antrenamentul la oliţă nu are succes şi creează multe tensiuni şi supărări, amânaţi-l o lună sau două. Poate copilul dumneavoastră încă nu e pregatit pentru acest pas important.

7. Încercaţi folosirea scutecelor de pânză în locul celor absorbante din comerţ. Multe teorii actuale susţin că scutecul de tip pampers absoarbe atât de bine umezeala încât copilul nu mai simte când a făcut pe el. Ideea este că datorită scutecelor de bumbac care nu îndepărtează umezeala de pielea copilului, acesta va simţi un clar discomfort atunci când e ud şi va fi motivat să înveţe să facă la oliţă. Aceleaşi teorii susţin că scutecul de tip pampers poate întărzia cu până la un an învăţarea controlului sfincterian.




Vezi si: Constipaţia copilului şi bebeluşului

joi, 14 octombrie 2010

Stimularea imunităţii la copil. Modă sau necesitate?

Odată cu începerea toamnei şi reîntoarcerea copiilor în colectivităţi tot mai mulţi părinţi se întreabă dacă nu ar fi indicat să îşi trateze copiii cu o cură de stimulare a imunităţii. Desigur, îmbolnăvirile repetate ale celor mici sunt neplăcute şi preocuparea legată de prevenirea lor este una cât se poate de firească. Întrebarea este dacă aceste medicamente administrate copiilor, în cure destul de lungi şi complicate chiar sunt necesare şi folositoare ?

Care sunt cele 3 modalităţi principale de imunostimulare cu preparate farmaceutice?

1. Imunostimularea antibacteriană.
Aceasta se face cu preparate care conţin fracţiuni bacteriene de tip streptococ, stafilococ, hemofilus, klebsiella, diplococ şi altele. Aceste bacterii sunt cauza multor afecţiuni ale tractului respirator iar imunostimulatoarele de acest tip acţionează, cel puţin teoretic, exact ca un vaccin, instruind sistemul imun să răspundă mai prompt atunci când copilul va veni în contact, în comunitate, cu aceste bacterii.
Cele mai folosite imunostimulatoare antibacteriene sunt Broncho-Vaxom, Ribomunyl, Luivac, Lantigen B şi IRS 19. Acestea se prezintă sub forma de tablete, pliculeţe cu prafuri, picături sau spray nazal şi se administrează în scheme specifice si care diferă de la un preparat la altul.

2. Imunostimularea antivirală
Preparatul folosit frecvent în acest scop este Isoprinosine, se prezintă sub formă de tablete şi ajută organismul să lupte împotriva virozelor. El este contraindicat copiilor cu boli renale. Se fac cure preventive de 7-14 zile cu doze mai mici sau se administrează în timpul unei viroze în doze mai mari. Aceste doze se calculează în funcţie de greutatea copilului.

3. Imunostimularea cu suplimente alimentare (extracte de plante, vitamine, minerale, etc)
Există o mulţime de preparate de acest tip în farmacii. Ele conţin diverse extracte de plante cu efecte tonice asupra organismului, unele conţin şi Echinaceea sau sunt îmbogăţite cu vitamine, minerale, antioxidanţi. Mai cunoscute sunt Septilin, Imunogrip, ImunoBaby, Viusid. Toate acestea sunt suplimente alimentare, nu sunt medicamente propriu-zise. Se administreză în scheme care diferă de la un preparat la altul.

Se mai practică şi imunostimularea de tip homeopat (Oscilococcinum) dar nefiind specialist în homeopatie nu mă pot pronunţa legat de eficienţa acesteia.

În legatură cu preparatele menţionate anterior pot afirma, însă, ca rezultatele sunt variabile. Unii copii par să beneficieze de administrarea acestor imunostimulante, alţii nu răspund în nici un fel şi continuă să se imbolnăvească. Nu avem deocamdată o explicaţie ştiinţifică pentru acest fapt.

Modă.

În condiţiile în care în România se prescriu aceste medicamente pe scară foarte largă, multă lume are impresia ca ele sunt absolut necesare sau ca trebuie să fie extrem de eficiente din moment ce atâţia copii le primesc. Este bine ca părinţii să fie informaţi în legătură cu faptul că este foarte posibil ca acest tratament complicat şi destul de costisitor să nu aibă nici un efect. Imunitatea umană este un domeniu extrem de vast care încă conţine multe mistere, de aceea nu se poate da, la ora actuală o explicaţie ştiinţifică pentru aceste diferenţe între copii. De ce unii răspund şi alţii nu, aceasta este încă o întrebare fără răspuns.

Adevarata protecţie antiinfecţioasă, singura atestată ştiinţific fără loc de dubii, se face printr-o alimentaţie corectă si un stil de viaţă sănătos. Aşadar, un copil activ, sănătos, care consumă zilnic fructe şi legume proaspete probabil că nu are nevoie de nici un fel de imunostimulare farmaceutică pentru că organismul său sănătos ştie să se apere în mod natural. Aceşti copii se pot îmbolnăvi, desigur, dacă intră în contact cu microbii respectivi, dar şansele ca ei să dezvolte forme grave de boală sunt minime.


Necesitate.

Pe de altă parte, copiii mai sensibili, care fac infecţii frecvente, cei care nu se alimentează corect, nu se odihnesc bine, suferă de anemii, alte deficienţe sau boli cronice, aceştia ar trebui să fie "clienţii" curelor de imunostimulare. Ei pot dezvolta forme mai grave de boală iar imunostimularea poate să reducă frecvenţa acestor episoade neplăcute. În general, în străinătate nu se practică imunostimularea decât pentru copiii cu risc, ea nu se recomandă de rutină tuturor copiilor, aşa cum se întâmplă la noi în ultimul timp. Un studiu despre efectele benefice ale imunostimulării la pacienţii cu risc crescut de infecţii respiratorii puteţi vedea aici.




duminică, 3 octombrie 2010

Videoclipuri despre alăptare partea 2.

Un alt film foarte frumos şi bine realizat care se concentrează pe felul în care sânul trebuie să intre în gura copilului. Dintr-o animaţie foarte sugestivă putem vedea cât de adânc trebuie să introducem sânul în guriţa copilui pentru confortul amândorura.
Acest lucru simplu este de o importanţă capitală pentru succesul alăptării pentru că oferind doar parţial areola sau numai sfârcul, alăptarea poate deveni extrem de dureroasă şi mămica poate să renunţe, în lipsa unui sfat bun.

Cum ataşăm nou-născutul la sân? Videoclipuri despre alăptare partea 1.

Primul clip prezintă cele trei poziţii de bază pentru alăptare.

Prima prezentată este poziţia clasică cu bebeluşul culcat în braţele mamei, este cea mai simplă şi cea mai folosită poziţie pentru alăptare.
A doua poziţie, numită de americani "football latching" este cea în care copilaşul este ţinut sub braţul mamei, cu picioruşele în spate. Această poziţie este cea recomandată pentru mămicile cu sâni foarte dezvoltaţi sau pentru cele care au născut prin operaţie cezariană până la vindecarea abdomenului.
A treia poziţie este cea în care copilul este ţinut în poziţie verticală, cu capul în sus şi este recomandată sugarilor mai leneşi care tind să adoarmă frecvent la sân.

Un alt aspect important de reţinut este că trebuie introdusă toată areola în gura copilului, nu doar sfârcul, pentru că sugând doar sfârcul sugarul va produce răni dureroase noii mămici. 

Orarul şi numărul de alăptări prezentate în film sunt orientative, recomandările actuale sunt pentru punerea la sân a nou-născutului oricând acesta dă semne de foame, chiar mai des decât o dată la 2-3 ore, dacă e cazul.



Al doilea film este mai lung şi conţine mai multă informaţie despre basics-urile alăptării. Puteţi vedea şi alte poziţii, cum se foloseşte o pompă pentru sâni şi puteţi afla multe sfaturi de la consilieri în alăptare consacraţi.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cum tratăm strabismul copilului?


Ce este strabismul? Strabismul este una dintre cele mai frecvente afecţiuni oftalmologice ale copilului, aproximativ 4 la sută dintre copiii sub 6 ani având strabism. El este suspectat atunci când ochii copilului nu sunt aliniaţi. Mai precis unul dintre ochi, cel bolnav, se va deplasa înspre nas, înspre tâmplă, în sus sau în jos, în funcţie de tipul strabismului în timp ce ochiul sănătos va privi drept înainte. Cel mai  frecvent tip de strabism este cel convergent, în care ochiul afectat se deplasează spre interior. În fapt, nu ochiul propriu-zis este bolnav ci muşchii oculari care sunt inseraţi la exteriorul globului ocular şi care, din păcate nu îşi mai fac treaba corespunzător, rezultând un ochi care nu se poate coordona cu celălalt.

Important! La nou născut, din cauza formei feţei, a nasului mai larg şi a pliului pe care pleoapele îl fac înspre nas, mai accentuat, ochii pot părea asimetrici, nealiniaţi. Acesta se numeşte pseudo-strabism şi dispare până la 3 luni.

Când cerem ajutorul medicului? Regula generală este ca orice asimetrie oculară care persistă după vârsta de 3 luni să fie văzuta de medicul oftalmolog. După 3 luni, şansele ca strabismul să dispară de la sine sunt minime. De aceea e bine ca copilul să fie consultat cât mai repede şi să fie tratat de un specialist. Un alt motiv pentru care e indicat consultul oftalmologic e faptul că, în cazuri rare, strabismul poate fi manifestarea unor alte boli, mai grave ca şi cataracta, glaucomul, traumatisme craniene şi altele.

La ce să vă aşteptaţi când duceţi micuţul la oftalmolog? La nimic traumatizant, investigaţiile se fac cu surse de lumină, eventual picături în ochi pentru că medicul să verifice dacă nu există şi alte boli pe lângă strabism (hipermetropie, astigmatism, etc.). Nu doare, nu durează mult.

Ce tratamente există pentru strabism?

1. Picăturile pentru ochi. În general este vorba de picături care se pun în ochiul sănătos pentru a îi scădea acuitatea vizuală. Astfel, ochiul cu strabism, va fi forţat "să muncească" mai mult.

2. Acoperirea ochiului sănătos. Are la bază aceeaşi idee ca şi picăturile. Forţarea ochiului cu strabism să "vadă" este un mijloc bun de a-i menţine funcţia şi de a preveni complicaţiile strabismului. Creierul are tendinţa să favorizeze ochiul sănătos şi să îl neglijeze pe cel bolnav iar cu timpul copilul se va obişnui să vadă cu un singur ochi. Dacă nu se face stimularea ochiului bolnav până la 7-8 ani, pierderea este ireversibilă. Stimularea se mai face şi prin exerciţii oculare, efectuate periodic la cabinetul oftalmologic.

3. Purtarea de ochelari, în cazul în care sunt şi alte boli oculare asociate.

4. Intervenţia chirurgicală. Temută nejustificat de mulţi, această intervenţie implică riscuri minime pentru copil. Se lucrează în jurul ochiului corectând inserţiile muşchilor responsabili de mişcarea globului ocular. Nu se taie ochiul şi nici nu se scoate ochiul din orbită în timpul intervenţiei! Operaţiile se fac şi la vârste foarte mici, sub 1 an,  în funcţie de gravitatea strabismului.
După operaţie copilul va fi externat, de obicei chiar a doua zi, şi va trebui tratat în continuare cu picături, acoperirea ochiului sănătos sau ochelari.
Mai rar există situaţii în care trebuie să se repete operaţia după câţiva ani, pentru că în procesul de creştere unii copii pot să piardă avantajele create în urma operaţiei.

5. Injecţiile cu Botox la nivelul muşchilor oculari se folosesc de puţină vreme şi se adresează momentan copiilor care nu au putut fi corectaţi prin operaţie clasică. Posibil ca în viitor să înlocuiască, într-o oarecare măsură, celalte metode.

Mai multe informaţii medicale despre strabism la copil puteţi citi în Manualul Merck sau, în limba română, pe Sfatul medicului.


joi, 30 septembrie 2010

Tratament pentru sughiţul bebeluşului. E necesar?

Cercetările arată că, în burta mamei, unii copii încep să sughită încă de la 6-8 săptămâni de sarcină. Acest lucru nu este perceput de mamă până în trimestrul al doilea de sarcină când episoadele de sughiţ ale fătului devin evidente.
Uneori stresante la început când, datorită mişcărilor ritmice, ele pot fi confundate cu contracţiile, aceste episoade de sughiţ devin de cele mai multe ori o sursă de amuzament şi chiar de liniştire pentru femeia gravidă care ştie astfel că totul e în ordine cu copilul ei. Unele femei simt durere când fătul sughite în burtă, mai ales în lunile mari de sarcină, dar acest lucru nu este frecvent, din fericire.
Nu  se ştie exact de ce sughite fătul în burta mamei, cea mai populară ipoteză fiind aceea că fenomenul face parte din procesul de maturizare al plămănilor.

Ceea ce era amuzant înainte de naştere poate deveni stresant odată ce copilul a venit pe lume, părinţii simţindu-se neajutoraţi în faţa unui sugar care poate să sughită de la câteva minute până la câteva ore în fiecare zi.
E bine de ştiut că acest fenomen nu îl deranjează pe copilul sănătos, nu doare şi, foarte probabil, nu îi produce nici un fel de stres.

Cauzele cele mai frecvente ale sughiţului la sugari sunt: alimentaţia prea rapidă sau în cantităţi prea mari, aerul înghiţit, mişcările bruşte cu stomacul plin, consumarea de lichide într-un ritm prea alert, episoade de plâns prelungite, episoade de râs prelungite, oboseala. Toate acestea pot irita nervul frenic, nervul care controlează mişcarea diafragmului, muşchiul de la baza plămânilor care ne ajută să respirăm, şi declanşează mişcări ritmice ale acestuia.

Câteva metode pe care le puteţi încerca pentru oprirea sughiţului la bebeluş:

1. În primul rând ajutaţi-l să se relaxeze, încetaţi orice activitate care l-ar putea stimula. Puneţi-l la pieptul dumneavoastră, este locul unde bebeluşii se simt în siguranţă şi care le oferă calm.

2. Oferiţi-i sânul dacă alăptaţi. Câteva minute de supt la sân şi sughitul se va opri, în majoritatea cazurilor. Dacă nu alăptaţi oferiţi-i biberonul cu lapte sau ceai.

3. Dacă copilul e mai mare oferiţi-i o căniţă din care poate să soarbă înghiţituri mici de lichid.

4. Puneţi-l să râgâie mai frecvent, chiar în timp ce alăptaţi.

5. Pentru a preveni apariţia episoadelor de sughiţ, verificaţi tetina biberonului. Când ţineţi biberonul cu capul in jos, laptele trebuie să picure prin tetină. Dacă laptele nu curge deloc probabil ca bebeluşul înghite mult aer încercând să sugă. Dacă, în schimb, laptele curge în fir continuu, atunci bebeluşul se alimentează prea rapid. Ambele situaţii pot duce la apariţia episoadelor de sughiţ.

6. Metodele din folclor. Cea mai cunoscută este sperietura care este ABSOLUT contraindicată la bebeluş şi care, oricum, nu are eficienţă nici la adult. O altă metodă populară este folosirea lămâiei pentru oprirea sughiţului copilului, metodă care uneori funcţionează. Problema este că lămâia este extrem de acidă şi poate leza mucoasa fină a tubului digestiv la unii bebeluşi. De aceea, pentru siguranţă, nu folosiţi niciodată mai mult de 2-3 picături de lămâie picurate în guriţa copilului.
 

Atenţie: În cazul în care observaţi că episoadele de sughiţ sunt însoţite de agitaţie, plâns şi discomfort evident al bebeluşului, atunci e bine să va adresaţi pediatrului. Sughiţul însoţit de regurgitare importantă şi discomfort al copilului pot fi semne ale bolii de reflux gastro-esofagian.

Vezi şi: Cum tratăm un bebeluş cu nasul înfundat fără medicamente?

duminică, 26 septembrie 2010

Care este cel mai eficient tratament pentru colici?

Deşi s-au făcut şi se fac în continuare multe studii medicale pe marginea colicilor, încă nu se ştie care este cauza lor. Există multe ipoteze şi prin urmare sunt propuse mai multe tratamente, în conformitate cu fiecare din aceste ipoteze.
Recomandările americane sunt ca în tratamentul unui sugar cu colici să se asocieze cel putin două sau trei din următoarele metode, în acelaşi timp.

Metode  de  tratament pentru colicile sugarului
Schimbarea formulei de lapte folosite cu una hipoalergenică sau pe bază de soia, pentru cel puţin o săptămână. Acest lucru se va face DOAR la sugarii alimentaţi artificial si NUMAI după ce aţi cerut sfatul pediatrului. Dacă nu se observă nici o ameliorare se va reveni la alimentaţia iniţială.

Eliminarea din dieta mamei care alăptează a produselor alergenice (ouă, lactate, nuci, ciocolată) şi a cafelei. Dacă după o săptămână nu se observă nici o ameliorare, mama va reveni la o alimentaţie
normală.

Schimbaţi tetina şi sticluţa cu alte modele. Alimentaţi sugarul ridicat, cu capul în sus, ajutaţi-l să râgâie cât mai des.

Purtaţi-l mai des în braţe pe timpul zilei sau într-un sling, ham.

Plimbaţi-l cu maşina.

Puneţi sugarul în apropierea  aparatelor care produc sunete albe (monotone) ca maşina de spălat vase, cuptor cu microunde, uscător de păr, aspirator,  atunci când acestea sunt în funcţiune.

Mutaţi sugarul în alt loc pentru o schimbare de decor.

Folosiţi suzeta.

Legănaţi copilul.

Masaţi-i burtica.

Înfăşaţi-l mai strâns.

Puneţi un CD cu sunete monotone, o inimă care bate sau altele de acest tip.


Puneţi o  sticluţă cu apă caldă pe burtica copilului. ATENŢIE la temperatura acesteia, copilul se poate arde uşor.
 Achiziţionaţi un aparat special pentru sugari care vibrează şi emite sunete monotone pe care îl puteţi pune în patul copilului.

Faceţi-i o baie caldă.

Administraţi-i sucroză. Acesta este un zahar care se găseşte în anumite ceaiuri pentru sugari.
Administraţi-i un produs care conţine lactază, o enzimă care ajută la digestia laptelui. ( de ex. Colief)

Acestea sunt singurele metode care au dat rezultate la unii dintre copiii studiaţi în timp. Restul tratamentelor, mai ales cele care folosesc medicamente sau ceaiuri, s-au dovedit inutile, la fel de eficiente ca placebo, ceea ce în limbaj medical înseamnă eficacitate neglijabilă.

Câteva mituri des întâlnite despre colici si tratamentul lor :

1. Bebeluşii plâng ca să-i manipuleze pe părinţi. FALS. Sugarul nu are capacitatea intelectuală de a compila asemenea intenţii. El plange pentru a semnaliza că ceva e în neregula cu el, fîzic sau emoţional.

2. Dacă ţinem bebeluşul prea mult în braţe o să crească răsfăţat. FALS. Revine ideea de mai sus, bebelusul, la vârsta colicilor e mult prea mic pentru a face asemenea asocieri. Nevoia lui de a fi ţinut în braţe e naturală la aceasta vârsta iar a îl priva de acest drept poate să îi cauzeze probleme emoţionale mai târziu.

3. Medicamentele care conţin simeticonă ( SAB simplex, Infacol, Espumisan, etc) vindecă colicile. FALS. Studiile dar si experienta personala arată ca efectul acestora nu este atat de spectaculos, in ciuda reclamei. Ele merita totusi incercate pentru ca pe unii sugari ii ajuta. Vezi mai multe aici:  Simethicone in the treatment of infant colic

4. Cerealele cu orez ajută în cazul colicilor. FALS

5. Sedativele (Romergan de exemplu) NU ameliorează colicile şi este total contraindicat sa le administrati din proprie initiativa.

Atentie: Deşi unele ceaiuri pe bază de plante par să-i ajute pe anumiţi sugari în perioada colicilor, studiile avertizează că administrarea de ceai în exces afectează alimentaţia normală a copilului şi poate cauza încetinirea creşterii. Un alt lucru care ar trebui să ne dea de gandit este faptul că s-au înregistrat cazuri de intoxicaţii la bebelus după consumarea unor ceaiuri pe bază de plante contra colicilor. Nu tot ce este natural este obligatoriu şi sănătos. De aceea nu administraţi niciodată ceaiuri contra colicilor în doze mai mari decât cele recomandate pe etichetă.

Un articol foarte bun care compară toate metodele medicale propuse până în prezent găsiţi aici.

Concluzia e că nu avem încă nici un medicament, substanţă, enzimă sau ceai care să aibă efecte benefice clare si definitive dar ca, cu rabdare, putem gasi metode individuale de linistire pentru fiecare copil. 

Vezi si: Cum tratăm bebeluşul cu nas înfundat fără medicamente?