luni, 25 octombrie 2010

Negii copilului. Cum alegem tratamentul potrivit?

Negii comuni sunt produşi de către o tulpină a papiloma virusului uman (HPV). Acest virus se transmite de la persoana bolnavă la copilul sănătos atât prin contact direct (atingere) cât şi prin folosirea în comun a hainelor, prosoapelor, etc. În cazul negilor de pe talpă, copilul se poate infecta dacă foloseşte incălţăminte sau şosete în comun cu o persoană bolnavă dar şi de la bazinul de înot, băi comune, dacă umblă desculţ.

Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii între 12 şi 16 ani, mai des fetele decât băieţii. Negii pot să apară, însă, şi la copii mai mici, caz în care trebuie avută atenţie sporită la tipul de tratament aplicat, pielea copilului mic fiind mult mai delicată.

Negii pot să debuteze ca nişte umflături mici, translucide şi să se dezvolte pe parcursul mai multor luni în structuri solide, aspre la atingere. De obicei copilul este adus la medic atunci când negii sunt dureroşi, în numar mare sau deranjează estetic.

Este bine de ştiut că negii pot dispărea de la sine. Studiile indică că 60-80% dintre negi dispar singuri, în aproximativ 2 ani, fără nici un tratament. Pe de altă parte, negii dureroşi, cei care apar în număr mare şi se multiplică, precum şi cei care sunt localizaţi pe faţă, organe genitale, alte regiuni cu piele sensibilă, trebuie văzuţi de un medic care va încerca tratarea lor. O regulă generala de tratament este următoarea: se încearcă tratarea negilor prin metodele cele mai blânde la început şi se recurge la terapii agresive doar în caz de insucces cu metodele blânde.

În prezent nu există nici o metodă care să garanteze vindecarea definitivă a negilor.

Optiuni de tratament al negilor

1. Aşteptarea şi ţinerea sub observaţie. Deoarece majoritatea negilor vor dispărea de la sine, pe măsură ce organismul elimină virusul, aceasta este prima opţiune în cazul negilor simpli la copil. Este de multe ori de preferat să lăsăm un neg necomplicat în pace decât să supunem copilul unor tratamente îndelungate, adeseori dureroase şi care se vor solda, unele, cu cicatrici definitive.

2. Acidul salicilic. Acesta este varianta preferată de tratament în cazul negilor la copil, pentru că nu este dureros, nu produce cicatrici si este eficient în aproximativ 70% din cazuri. Acest medicament se prezintă sub forma de soluţie care se aplică pe neg şi se lasă 24 de ore. A doua zi se repetă operaţiunea. Tratamentul poate dura de la cateva săptămâni până la 3-4 luni până se obţine vindecarea. Medicamentul comercializat la noi se numeşte Duofilm şi puteţi citi prospectul acestuia aici.

Ce trebuie să ştiţi atunci când folosiţi acest medicament:
- înainte de aplicarea soluţiei, negul se înmoaie în apă caldă pentru 10 minute
- după înmuiere se face uscarea cu un prosop care este folosit exclusiv în acest scop pentru că pe prosop vor rămâne fragmente de piele care conţin virusul şi care pot infecta persoane sănătoase. Nici copilul tratat nu va folosi prosopul acesta decât pentru stergerea negului deoarece prin folosirea lui pe alte zone ale corpului poate să inoculeze virusul în altă parte şi să apară alţi negi
- după uscare se va face pilirea blândă a negului cu o pilă moale de unghii sau o piatră ponce. Pila sau piatra ponce vor fi folosite numai pentru pilirea negului deoarece şi ele vor conţine virus
- după pilire se aplica o cantitate mică de soluţie pe neg. Trebuie avut grijă ca soluţia să nu se împrăştie şi pe pielea sănătoasă din jurul negului. Se lasă zona să se usuce fără să o atingem şi se poate aplica un pansament uscat până a doua zi. În cazul copiilor este bine să se acopere negul tratat pentru a evita introducerea zonei în gură.
- a doua zi se desface pansamentul şi se repetă din nou tot procesul: înmuiere, uscare, pilire, aplicarea tratamentului, uscare şi aplicare de pansament.

3. Aplicarea de tretinoin (Retin A). Se procedează la fel ca în cazul acidului salicilic. În general este ales ca alternativă în cazul în care copilul nu a răspuns la tratamentul cu acid salicilic (Duofilm)

4. Tratamente specifice dermatologice: crioterapie cu azot lichid, excizie chirurgicală, terapie laser, cantaridină, injecţii la baza negului şi altele. Acestea sunt terapii mai agresive şi se adresează copiilor care nu răspund la terapiile clasice. Riscul de cicatrici definitive sau durere  asociat cu aceste tratamente este mai mare, de aceea dermatologul va trebui să cântarească avantajele si dezavantajele terapiei în funcţie de vârsta copilului, regiunea afectată şi rezistenţa acestuia la durere.

5. Terapii alternative. Se cunoaşte faptul ca uleiul de ricin, rostopasca sau un cătel de usturoi tăiat şi aplicat pe neg pot să aibă efecte benefice la unii pacienţi. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că acestea sunt tratamente iritante care pot provoca leziuni neplăcute sau arsuri copiilor datorită pielii lor mai delicate. Este bine ca aceste tratamente să fie folosite numai de adulţi sau de copiii mari (adolescenţi).

Nu uitaţi că negii pot recidiva, chiar după un tratament de succes, indiferent cât de agresivă a fost metoda folosită. Agresivitatea metodei de tratament nu e o garanţie a unei vindecări mai eficiente.

vineri, 22 octombrie 2010

Rinita alergică la copil

Rinita alergică este o boală din ce în ce mai răspândită în lume, ea afectează aproximativ 10% din populaţie şi este întâlnită încă din perioada copilăriei. De cele mai multe ori primele simptome ale rinitei alergice la copil apar după vârsta de 3 ani. Boala are o componentă genetică, fiind mai frecventă în familiile unde există persoane alergice.
Copiii pot face forme uşoare de boală, când nu le sunt afectate activitaţile zilnice sau somnul, sau forme mai severe care necesită tratamente mai lungi.

Cauze
1. Rinita alergică sezonieră. Apare primăvara şi vara în zonele temperate. Este cauzată de polenul sau sporii plantelor care sunt purtate de vânt şi intră în contact cu mucoasa nazală unde declanşează reacţia alergică. Pentru că vântul poate să transporte polenul pe distanţe foarte mari, această alergie apare nu numai afară, în natură, ea poate să afecteze copii aflaţi în oraşe, la zeci de kilometri distanţă de sursa de polen. Este mai severă în perioadele calde, vântoase şi uscate şi este ameliorată de ploaie.

2. Rinita perenă. Aceasta se manifestă tot timpul anului. Este cauzată de alergeni domestici ca: praful, acarienii din saltele, perne, pufuri, animale de companie, mucegaiuri, excremente de gândaci şi altele. De multe ori alergenul nu poate fi identificat. Alimentele sunt o cauză foarte rară a rinitei alergice.

Simptome

Copilul se poate plânge de unul sau mai multe din următoarele simptome:
- nas înfundat
- secreţii nazale apoase (nu verzi sau galbene) din ambele nări
- crize de strănut
- mâncărimi ale ochilor, nasului, gâtului, copilul se scarpină la nas foarte des
- inflamaţie a ochilor şi lăcrimare frecventă, pleoapele pot fi umflate
- respiră pe gură, sforăie
- tuse uscată
- oboseală, iritabilitate, scăderea poftei de mâncare
- sângerare nazală
- cearcăne

Tratament
Deşi sunt disponibile multe medicamente anti-alergice fără reţetă în farmacii, tratamentul rinitei alergice la copil trebuie prescris de medic. Acesta este în măsură să aleagă preparatele potrivite vârstei şi severităţii bolii şi să le dozeze corespunzător. În anumite cazuri poate fi nevoie de două sau chiar mai multe medicamente pentru a controla simptomele bolii.

Formele uşoare se tratează în general cu antihistaminice care se vor lua pe gură. În cazuri mai severe se va asocia un spray nazal care conţine corticosteroizi şi care este foarte eficient în reducerea inflamaţiei nazale. Picăturile şi sprayurile care conţin decongestionante  se vor folosi doar ocazional, în caz de agravare a simptomelor. Se pot folosi şi picături speciale pentru ochi, în caz de lăcrimare puternică.

Ce trebuie să ştie părinţii despre rinita alergică
1. Rinita alergică este o boală cronică. Uneori simptomele pot deveni tot mai uşoare pe măsură ce copilul creşte. Atenţie la pubertate când boala poate deveni ceva mai severă decât eraţi obişnuiţi.

2. În cazuri severe de rinită alergică, mai ales în forma perenă, în care alergenii sunt prezenţi tot timpul anului, cereţi părerea unui specialist în alergologie legat de terapii de desensibilizare. Acestea sunt destul de lungi şi de complicate, au anumite riscuri şi rezultatele pot fi variabile, de aceea nu se fac de rutină tuturor bolnavilor.

3. Copilul cu rinită alergică dezvoltă uneori şi otită care cauzează diminuarea temporară a auzului. Obsevaţi cu atenţie dacă copilul aude bine. Eventual aranjaţi ca la şcoală copilul să fie mutat în băncile din faţă în perioadele de exacerbare ale bolii.

4. Rinita alergică netratată poate duce la astm bronşic dar şi la scăderea performanţelor şcolare.

5. Folosirea regulată a antihistaminicelor este mult mai folositoare decât administrarea lor ocazională. Efecte adverse ale acestora şi care pot apărea la unii copii sunt: somnolenţă, uscăciunea gurii, agitaţie, palpitaţii sau constipaţie.

6. Folosirea sprayurilor nazale cu corticosteroizi este sigură, uşoară şi benefică. Efectele pozitive apar, în general, la o săptămână de la începerea tratamentului.

7. Copilul nu are voie să poarte lentile de contact

8. Copilul s-ar putea să nu poată mânca cu gura închisă, să nu îşi poată sufla complet nasul şi să sufere de sângerări din nas din cauza scărpinării şi iritaţiei excesive.

9. Copilul cu rinită alergică este predispus la infecţii respiratorii şi ale urechii.

10. Primele simptome de rinită alergică sunt asemănătoare unei viroze şi cele două pot fi uşor confundate, mai ales în cazul copiilor foarte mici care nu pot spune ce simt la nivelul nasului.

joi, 21 octombrie 2010

Cum şi când învăţăm copilul să facă la oliţă?

Trecerea de la scutec la oliţă este, poate, cea mai mare provocare cu care micuţul se va confrunta în copilăria timpurie. Perioda optimă pentru începerea "antrenamentului" este undeva între 1 an şi jumătate şi 2 ani când copilul devine treptat conştient de corpul său şi de funcţiile acestuia.
În general părinţii exagerează prin a începe mult prea devreme antrenamentul la oliţă. În primul rând, acest lucru este inutil, copilul nu va învăţa să-şi reţină materiile fecale şi să se ceară la WC (oliţă) decât după 2-3 ani oricât de devreme aţi începe. În al doilea rând, începerea prea devreme poate să producă multe frustrări şi supărări atât în familie (din cauza aşteptărilor exgerate care nu sunt îndeplinite) dar mai ales copilului care e prea mic la 1 an, de exemplu, pentru a înţelege ce vreţi de la el atunci când îl puneţi pe oliţă. 
Unii copii la care s-a impus oliţa prea devreme dezvoltă reale probleme psihologice dar si medicale (constipaţie) de aceea specialiştii recomandă cu fermitate să nu se înceapă prea devreme.

Când? Semne că copilul este pregatit

1. Copilul merge fără nici o problemă. Centrii nervoşi care controlează sfincterul anal sunt aproape de cei care controlează mersul. Faptul că copilul a învăţat să meargă indică că, cel puţin anatomic, corpul lui este pregătit pentrul controlul sfincterelor.

2. Copilul devine conştient de corpul lui, îşi manifestă clar nemulţumirea când scutecul este murdar şi poate să anunţe că urmează să aibă scaun.

3. Copilul înţelege şi urmează comenzi simple ale părinţilor ("adu jucăria" " dă-i jucăria lui tata", etc)

4. Copilul nu e bolnav şi nu este supus nici unui stres major (schimbarea locuinţei, boala unui membru al familiei, venirea pe lume a unui frate, etc)

5. Părinţii sunt într-un moment prielnic când se pot angaja într-un demers care va cere luni de zile de răbdare, înţelegere si sprijin pentru cel mic.

Fiecare dintre aceste condiţii sunt semne ale maturizării copilului, din punct de vedere fizic si intelectual. Acest nivel minim de maturizare este necesar atunci când ne apucăm să-l învăţăm să facă la oliţă. Dacă aceste criterii nu sunt indeplinite, cresc şansele unui "antrenament" cu probleme si frustrări, care poate fi evitat prin amânarea momentului, măcar până când copilul se mai maturizează puţin.

Cum îl învăţăm să facă la oliţă?

Înainte să-l punem efectiv pe oliţă

1. În primul rând povestiţi-i ce se întâmplă la toaletă. Lăsaţi-l să vă vadă când mergeţi la toaletă dacă e interesat

2. Arătaţi-vă interesul sporit pentru momentul când are scaun în scutec, felicitaţi-l pentru asta. Acest lucru are rolul de a învăţa copilul să anunţe când simte că urmează să facă. Copilul va face asocierea între scaun si remarcile pozitive ale părinţilor şi astfel, dorind aprecierea familiei, va începe să anunţe dinainte ce urmează să se întâmple. Această etapă este crucială. Doar învăţând copilul să coopereze şi să anunţe dinainte că are nevoie la toaletă veţi avea succes în demersul propus.

3. Cumpăraţi o oliţă şi lăsaţi-o în preajma copilului să se obişnuiască cu ea. Puteţi să încercaţi să-l obişnuiţi direct la toaletă, cu un colac adaptat pentru copii, dar acest lucru e ceva mai dificil. Copilul mic se teme adesea de toaletă, de apa care curge, de faptul ca ar putea să cadă în toaletă.

Acum îl punem pe oliţă

1. Dacă copilul are scaune la ore previzibile, puneţi-l pe oliţă la momentul potrivit. Puneţi-l pe oliţă după mese, după somn.

2. Dacă nu are un orar fix (caz foarte frecvent) puneţi-l pe oliţă atunci când anunţă că are nevoie. Asta dacă aţi reuşit să-l faceţi să coopereze, aşa cum indicam anterior. Dacă copilul nu anunţă atunci puteţi să încercaţi să observaţi cu mare atenţie comportamentul lui şi să deduceţi cam când urmează să facă. Atunci îl puneţi pe oliţă.

3. Nu obligaţi copilul să stea pe oliţă mai mult decât doreşte. Dacă îl forţaţi s-ar putea să se revolte şi să nu mai dorească să stea deloc. La început nu va sta mai mult de câteva minute, acest lucru e normal.

4. Felicitaţi-l pentru succese dar nu exageraţi cu entuziasmul pentru a nu învaţa copilul că statul pe oliţă e un mod de a fi în centrul atenţiei.

5. Controlul vezicii urinare este dobândit mult mai târziu decat controlul sfincterului anal, trebuie să aveţi răbdare cu acest aspect. O explicaţie este că vezica copilului la 2 ani este prea mică şi nu poate reţine decât cantităţi foarte mici de urină. Orice depăşeşte capacitatea acesta redusă va fi eliminat afară. Controlul vezicii pe timp de noapte este învăţat ultimul, după 3 ani.

6. Dacă antrenamentul la oliţă nu are succes şi creează multe tensiuni şi supărări, amânaţi-l o lună sau două. Poate copilul dumneavoastră încă nu e pregatit pentru acest pas important.

7. Încercaţi folosirea scutecelor de pânză în locul celor absorbante din comerţ. Multe teorii actuale susţin că scutecul de tip pampers absoarbe atât de bine umezeala încât copilul nu mai simte când a făcut pe el. Ideea este că datorită scutecelor de bumbac care nu îndepărtează umezeala de pielea copilului, acesta va simţi un clar discomfort atunci când e ud şi va fi motivat să înveţe să facă la oliţă. Aceleaşi teorii susţin că scutecul de tip pampers poate întărzia cu până la un an învăţarea controlului sfincterian.




Vezi si: Constipaţia copilului şi bebeluşului

joi, 14 octombrie 2010

Stimularea imunităţii la copil. Modă sau necesitate?

Odată cu începerea toamnei şi reîntoarcerea copiilor în colectivităţi tot mai mulţi părinţi se întreabă dacă nu ar fi indicat să îşi trateze copiii cu o cură de stimulare a imunităţii. Desigur, îmbolnăvirile repetate ale celor mici sunt neplăcute şi preocuparea legată de prevenirea lor este una cât se poate de firească. Întrebarea este dacă aceste medicamente administrate copiilor, în cure destul de lungi şi complicate chiar sunt necesare şi folositoare ?

Care sunt cele 3 modalităţi principale de imunostimulare cu preparate farmaceutice?

1. Imunostimularea antibacteriană.
Aceasta se face cu preparate care conţin fracţiuni bacteriene de tip streptococ, stafilococ, hemofilus, klebsiella, diplococ şi altele. Aceste bacterii sunt cauza multor afecţiuni ale tractului respirator iar imunostimulatoarele de acest tip acţionează, cel puţin teoretic, exact ca un vaccin, instruind sistemul imun să răspundă mai prompt atunci când copilul va veni în contact, în comunitate, cu aceste bacterii.
Cele mai folosite imunostimulatoare antibacteriene sunt Broncho-Vaxom, Ribomunyl, Luivac, Lantigen B şi IRS 19. Acestea se prezintă sub forma de tablete, pliculeţe cu prafuri, picături sau spray nazal şi se administrează în scheme specifice si care diferă de la un preparat la altul.

2. Imunostimularea antivirală
Preparatul folosit frecvent în acest scop este Isoprinosine, se prezintă sub formă de tablete şi ajută organismul să lupte împotriva virozelor. El este contraindicat copiilor cu boli renale. Se fac cure preventive de 7-14 zile cu doze mai mici sau se administrează în timpul unei viroze în doze mai mari. Aceste doze se calculează în funcţie de greutatea copilului.

3. Imunostimularea cu suplimente alimentare (extracte de plante, vitamine, minerale, etc)
Există o mulţime de preparate de acest tip în farmacii. Ele conţin diverse extracte de plante cu efecte tonice asupra organismului, unele conţin şi Echinaceea sau sunt îmbogăţite cu vitamine, minerale, antioxidanţi. Mai cunoscute sunt Septilin, Imunogrip, ImunoBaby, Viusid. Toate acestea sunt suplimente alimentare, nu sunt medicamente propriu-zise. Se administreză în scheme care diferă de la un preparat la altul.

Se mai practică şi imunostimularea de tip homeopat (Oscilococcinum) dar nefiind specialist în homeopatie nu mă pot pronunţa legat de eficienţa acesteia.

În legatură cu preparatele menţionate anterior pot afirma, însă, ca rezultatele sunt variabile. Unii copii par să beneficieze de administrarea acestor imunostimulante, alţii nu răspund în nici un fel şi continuă să se imbolnăvească. Nu avem deocamdată o explicaţie ştiinţifică pentru acest fapt.

Modă.

În condiţiile în care în România se prescriu aceste medicamente pe scară foarte largă, multă lume are impresia ca ele sunt absolut necesare sau ca trebuie să fie extrem de eficiente din moment ce atâţia copii le primesc. Este bine ca părinţii să fie informaţi în legătură cu faptul că este foarte posibil ca acest tratament complicat şi destul de costisitor să nu aibă nici un efect. Imunitatea umană este un domeniu extrem de vast care încă conţine multe mistere, de aceea nu se poate da, la ora actuală o explicaţie ştiinţifică pentru aceste diferenţe între copii. De ce unii răspund şi alţii nu, aceasta este încă o întrebare fără răspuns.

Adevarata protecţie antiinfecţioasă, singura atestată ştiinţific fără loc de dubii, se face printr-o alimentaţie corectă si un stil de viaţă sănătos. Aşadar, un copil activ, sănătos, care consumă zilnic fructe şi legume proaspete probabil că nu are nevoie de nici un fel de imunostimulare farmaceutică pentru că organismul său sănătos ştie să se apere în mod natural. Aceşti copii se pot îmbolnăvi, desigur, dacă intră în contact cu microbii respectivi, dar şansele ca ei să dezvolte forme grave de boală sunt minime.


Necesitate.

Pe de altă parte, copiii mai sensibili, care fac infecţii frecvente, cei care nu se alimentează corect, nu se odihnesc bine, suferă de anemii, alte deficienţe sau boli cronice, aceştia ar trebui să fie "clienţii" curelor de imunostimulare. Ei pot dezvolta forme mai grave de boală iar imunostimularea poate să reducă frecvenţa acestor episoade neplăcute. În general, în străinătate nu se practică imunostimularea decât pentru copiii cu risc, ea nu se recomandă de rutină tuturor copiilor, aşa cum se întâmplă la noi în ultimul timp. Un studiu despre efectele benefice ale imunostimulării la pacienţii cu risc crescut de infecţii respiratorii puteţi vedea aici.




duminică, 3 octombrie 2010

Videoclipuri despre alăptare partea 2.

Un alt film foarte frumos şi bine realizat care se concentrează pe felul în care sânul trebuie să intre în gura copilului. Dintr-o animaţie foarte sugestivă putem vedea cât de adânc trebuie să introducem sânul în guriţa copilui pentru confortul amândorura.
Acest lucru simplu este de o importanţă capitală pentru succesul alăptării pentru că oferind doar parţial areola sau numai sfârcul, alăptarea poate deveni extrem de dureroasă şi mămica poate să renunţe, în lipsa unui sfat bun.

Cum ataşăm nou-născutul la sân? Videoclipuri despre alăptare partea 1.

Primul clip prezintă cele trei poziţii de bază pentru alăptare.

Prima prezentată este poziţia clasică cu bebeluşul culcat în braţele mamei, este cea mai simplă şi cea mai folosită poziţie pentru alăptare.
A doua poziţie, numită de americani "football latching" este cea în care copilaşul este ţinut sub braţul mamei, cu picioruşele în spate. Această poziţie este cea recomandată pentru mămicile cu sâni foarte dezvoltaţi sau pentru cele care au născut prin operaţie cezariană până la vindecarea abdomenului.
A treia poziţie este cea în care copilul este ţinut în poziţie verticală, cu capul în sus şi este recomandată sugarilor mai leneşi care tind să adoarmă frecvent la sân.

Un alt aspect important de reţinut este că trebuie introdusă toată areola în gura copilului, nu doar sfârcul, pentru că sugând doar sfârcul sugarul va produce răni dureroase noii mămici. 

Orarul şi numărul de alăptări prezentate în film sunt orientative, recomandările actuale sunt pentru punerea la sân a nou-născutului oricând acesta dă semne de foame, chiar mai des decât o dată la 2-3 ore, dacă e cazul.



Al doilea film este mai lung şi conţine mai multă informaţie despre basics-urile alăptării. Puteţi vedea şi alte poziţii, cum se foloseşte o pompă pentru sâni şi puteţi afla multe sfaturi de la consilieri în alăptare consacraţi.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cum tratăm strabismul copilului?


Ce este strabismul? Strabismul este una dintre cele mai frecvente afecţiuni oftalmologice ale copilului, aproximativ 4 la sută dintre copiii sub 6 ani având strabism. El este suspectat atunci când ochii copilului nu sunt aliniaţi. Mai precis unul dintre ochi, cel bolnav, se va deplasa înspre nas, înspre tâmplă, în sus sau în jos, în funcţie de tipul strabismului în timp ce ochiul sănătos va privi drept înainte. Cel mai  frecvent tip de strabism este cel convergent, în care ochiul afectat se deplasează spre interior. În fapt, nu ochiul propriu-zis este bolnav ci muşchii oculari care sunt inseraţi la exteriorul globului ocular şi care, din păcate nu îşi mai fac treaba corespunzător, rezultând un ochi care nu se poate coordona cu celălalt.

Important! La nou născut, din cauza formei feţei, a nasului mai larg şi a pliului pe care pleoapele îl fac înspre nas, mai accentuat, ochii pot părea asimetrici, nealiniaţi. Acesta se numeşte pseudo-strabism şi dispare până la 3 luni.

Când cerem ajutorul medicului? Regula generală este ca orice asimetrie oculară care persistă după vârsta de 3 luni să fie văzuta de medicul oftalmolog. După 3 luni, şansele ca strabismul să dispară de la sine sunt minime. De aceea e bine ca copilul să fie consultat cât mai repede şi să fie tratat de un specialist. Un alt motiv pentru care e indicat consultul oftalmologic e faptul că, în cazuri rare, strabismul poate fi manifestarea unor alte boli, mai grave ca şi cataracta, glaucomul, traumatisme craniene şi altele.

La ce să vă aşteptaţi când duceţi micuţul la oftalmolog? La nimic traumatizant, investigaţiile se fac cu surse de lumină, eventual picături în ochi pentru că medicul să verifice dacă nu există şi alte boli pe lângă strabism (hipermetropie, astigmatism, etc.). Nu doare, nu durează mult.

Ce tratamente există pentru strabism?

1. Picăturile pentru ochi. În general este vorba de picături care se pun în ochiul sănătos pentru a îi scădea acuitatea vizuală. Astfel, ochiul cu strabism, va fi forţat "să muncească" mai mult.

2. Acoperirea ochiului sănătos. Are la bază aceeaşi idee ca şi picăturile. Forţarea ochiului cu strabism să "vadă" este un mijloc bun de a-i menţine funcţia şi de a preveni complicaţiile strabismului. Creierul are tendinţa să favorizeze ochiul sănătos şi să îl neglijeze pe cel bolnav iar cu timpul copilul se va obişnui să vadă cu un singur ochi. Dacă nu se face stimularea ochiului bolnav până la 7-8 ani, pierderea este ireversibilă. Stimularea se mai face şi prin exerciţii oculare, efectuate periodic la cabinetul oftalmologic.

3. Purtarea de ochelari, în cazul în care sunt şi alte boli oculare asociate.

4. Intervenţia chirurgicală. Temută nejustificat de mulţi, această intervenţie implică riscuri minime pentru copil. Se lucrează în jurul ochiului corectând inserţiile muşchilor responsabili de mişcarea globului ocular. Nu se taie ochiul şi nici nu se scoate ochiul din orbită în timpul intervenţiei! Operaţiile se fac şi la vârste foarte mici, sub 1 an,  în funcţie de gravitatea strabismului.
După operaţie copilul va fi externat, de obicei chiar a doua zi, şi va trebui tratat în continuare cu picături, acoperirea ochiului sănătos sau ochelari.
Mai rar există situaţii în care trebuie să se repete operaţia după câţiva ani, pentru că în procesul de creştere unii copii pot să piardă avantajele create în urma operaţiei.

5. Injecţiile cu Botox la nivelul muşchilor oculari se folosesc de puţină vreme şi se adresează momentan copiilor care nu au putut fi corectaţi prin operaţie clasică. Posibil ca în viitor să înlocuiască, într-o oarecare măsură, celalte metode.

Mai multe informaţii medicale despre strabism la copil puteţi citi în Manualul Merck sau, în limba română, pe Sfatul medicului.