joi, 27 octombrie 2011

Corpul mamei şi beneficiile alăptării

Alăptarea la sân are numeroase efecte benefice asupra bebeluşului, legate atât de sănătatea sa fizică cât şi de dezvoltarea sa emoţională.
Sunt mai puţin discutate, însă, beneficiile indubitabile pe care alăptarea le are asupra corpului mamei, atât medicale cât şi estetice, beneficii imediate dar şi pe termen lung care se întind în timp, mulţi ani după ce alăptarea s-a încheiat.

Reducerea riscului de cancer la sân: studiile indică faptul că un an de alăptare scade riscul de apariţie a cancerului la sân cu 25% mai târziu în viaţă, beneficiu care se manifestă şi la femeile care provin din familii cu antecedente de cancer mamar, deci cu un grad de risc crescut pentru a dezvolta această boală.

Reducerea riscului de cancer uterin şi ovarian: scăderea nivelului de estrogeni din corpul mamei, cauzată de alăptare, protejează mucoasa uterină şi ovarele împotriva apariţiei celulelor mutante care pot cauza cancer.

Revenirea rapidă a uterului la dimensiunile anterioare, după naştere: la fiecare supt, corpul mamei eliberează un hormon, oxitocina, hormon care stimulează musculatura uterină. Aceasta se va contracta favorizând reducerea mult mai rapidă a dimensiunilor uterului, dupa naştere, comparativ cu femeile care nu alăptează.


Revenirea mai rapidă la silueta anterioară sarcinii: alăptarea este un ajutor inegalabil în pierderea kilogramelor în plus acumulate în cursul sarcinii, producţia de lapte consumând, în mod sănătos, grăsimea depusă în exces.

Păstrarea formei armonioase a sânului: stimularea glandei mamare prin alăptare are un efect estetic benefic în timp, sânul femeii care a alăptat e mai puţin predispus spre atrofiere, înmuiere şi lăsare. O dată cu înaintarea în vârstă el îşi va păstra forma şi elasticitatea pentru mai mult timp.

Contracepţie naturală pe perioada alăptării: datorită hormonilor eliberaţi prin supt, ovulaţia şi revenirea ciclurilor menstruale sunt amânate, scăzand mult riscul unei noi sarcini prea devreme. Această inhibiţie diferă de la femeie la femeie, de aceea se impune folosirea unei metode contraceptive o dată cu reapariţia primului ciclul menstrual chiar dacă alăptarea continuă.

Stare de bine emoţională: studiile indică faptul că mamele care alăptează suferă mai puţin de anxietate şi stări depresive post-partum, comparativ cu femeile care nu alăptează. Aceste efect se realizează atât printr-un efect pozitiv ai hormonilor descărcaţi în cursul suptului dar mai ales prin legătura specială care se creează între mamă şi copil în timpul alăptarii.

Reducerea riscului de osteoporoză, unele studii recente indicând chiar reducerea riscului de dezvoltare a diabetului zaharat la femeile care au alăptat.

Nu sunt de neglijat nici beneficiile de ordin financiar pe care le aduce alăptarea, comparativ cu costurile ridicate ale alimentaţiei artificiale, comfortul, mobilitatea mai mare a mamei şi copilului alăptat precum şi impactul minim asupra mediului pe care îl asigură alăptarea la sân.


miercuri, 22 iunie 2011

Dermatita seboreică a sugarului

Dermatita seboreică este o afecţiune foarte frecventă în perioada de nou-născut şi sugar mic (până în 3 luni), aproximativ 50 la sută dintre bebeluşi manifestă simptome la un moment dat. În marea majoritate a cazurilor sunt forma blânde de dermatită seboreică care se vindecă fără intervenţii agresive.
Cauzele dermatitei seboreice a sugarului nu sunt pe deplin înţelese, se presupune că în primele luni de viaţă există o activitate excesivă a glandelor sebacee. Precizez acest lucru pentru că multe lume asociază dermatita seboreică cu o igienă precară a bebeluşului. Acest lucru nu este adevărat, chiar şi cel mai curat sugar poate dezvolta dermatită seboreică, secreţia exagerată de sebum nefiind cauzată de murdărie.
Activitatea excesivă a glandelor sebacee se normalizează de la sine după 3-4 luni, de aceea nu se indică tratamente speciale pentru această boală, ea vindecându-se, practic, singură.

Cum se manifestă?

În dermatita seboreică scalpul copilului va prezenta cruste gălbui, adesea unsuroase, sfărmicioase care se desprind şi pot lasă pielea uşor roşietică şi iritată. Este frecvent întâlnită şi la nivelul sprâncenelor sau în jurul urechilor  dar cel mai des simptomele apar la nivelul pielii păroase a capului.
Crustele nu dor, în general nu dau mâncărimi şi copilul nu este deranjat de ele, problema fiind mai degrabă de natură estetică.
Aceste simptome definesc dermatita seboreică în primele 3-4 luni de viaţă. Mai târziu, aceleaşi simptome pot  semnala alte boli dermatologice, cel mai des mătreaţa, boli care trebuie tratate medical.


Cum putem trata dermatita seboreică acasa?

Chiar dacă nu putem controla secreţia excesivă a glandelor sebacee care cauzează dermatita seboreică (acestea se vor normaliza de la sine pe măsură ce copilul creşte), putem ameliora mult aspectul bebeluşului prin câteva metode simple, la îndemâna oricui.

1. Înmuierea crustelor. Acesta este cel mai important pas pentru îndepărtarea eficientă a cojiţelor. Nu sunt necesare creme speciale, se poate folosi ulei de măsline, fiert şi răcit, cu care se ung zonele afectate. După ce aţi uns scalpul bebeluşului îi veţi pune o căciuliţă pe cap pentru jumătate de oră, timp în care cojile vor avea timp să devină moi.
Înmuierea doar cu apă, la baie, nu este suficientă, veţi obţine rezultate mult mai bune dacă înmuiaţi crustele înainte de baie, cu un ulei, aşa cum am precizat anterior.
2. Curăţarea crustelor se va face după ce îi daţi jos căciuliţa, când crustele sunt moi, cu o perie pentru bebeluşi, perie moale din păr, cu care se va freca uşor scalpul copilului. Peria ar trebui spălată după fiecare folosire. Pentru zona din jurul ochilor se pot folosi tampoane de vată în locul periei.
Nu curăţaţi niciodată cojiţele uscate fără să le înmuiaţi în prealabil pentru că pielea de dedesubt se va irita şi rezultatul poate fi că vor apărea şi mai multe cruste a doua zi.
3. Spălarea copilului se va face după curaţarea cu peria. Este important ca şamponul copilului să fie unul cât mai blând şi cât mai sărac în chimicale şi parfumuri.

Acest proces e bine să fie repetat în fiecare seară, atât timp cât apar cojiţe noi. De regulă, simptomele neplăcute dispar în câteva săptămâni, uneori chiar mai repede.

În cazul în care crustele reapar rapid şi în cantităţi mari, puteţi cere la famacie un unguent cu vaselină şi acid salicilic (de obicei se prepară chiar la farmacie) pe care să-l aplicaţi pe zonele afectate o dată sau de două ori pe zi după care veţi curăţa crustele cu peria.

Dacă copilul e mai mare de 3 luni şi dermatita seboreică persistă e bine să cereţi sfatul unui pediatru sau a a unui dermatolog.

luni, 23 mai 2011

Conjunctivita

Conjunctivita este o infecție a ochiului care apare mai frecvent la sugar și la copilul mic. Ea poate să afecteze și copilul mai mare sau adultul dar acest lucru este destul de rar, apărarea organismului fiind mai bine dezvoltată pe măsura înaintării în vârstă.

Conjunctivita este o boală infecțioasă, ea este produsă de virusuri sau bacterii care sunt transmise copilului mic de către alte persoane. Este destul de greu de identificat cine și când a transmis boala pentru că adulții și copiii mai mari, de obicei, sunt doar purtători ai acestor germeni fără să aibe nici un simptom.

Boala se manifestă prin secreții oculare anormale, albe, gălbui sau verzi, uneori umflarea sau înroșirea pleoapelor. Ea trebuie tratată de un medic. Chiar dacă există diverse picături oculare care se pot procura liber din farmacii, nu este recomandabil să tratăm conjuctivita după ureche. Tratamentele diferă mult, în funcție de tipul de conjuctivită pe care o are copilul iar unele dintre picături sunt contraindicate vârstelor mici. De aceea picăturile pe care le-a primit un copil pentru conjunctivită pot să nu fie cele potrivite pentru alt copil care are un alt tip de boală.
Uneori este nevoie de tratament antibiotic cu administrare orala în cazuri mai grave de conjunctivtă.

Pe lângă administrarea tratamentului prescris de medic, e bine ca părinții să mai cunoască câteva măsuri pe care le pot lua acasă pentru a ajuta copilul să se vindece cât mai repede:

1. Respectați cu strictețe igiena mâinilor atunci când interacționați cu copilul, în special când îi dați tratamentul. Conjunctivita este o boală contagioasă, germenele responsabil putând infecta copilul de pe mâinile adulților.

2. Picăturile sau unguentul ocular trebuie administrate în ambii ochi, chiar dacă nu este bolnav decât un singur ochi.

3. Secrețiile abundente sau întărite vor fi curățate cu ser fiziologic. Este mai bine dacă tampoanele de vată cu care ștergeți copilul la ochi au fost sterilizate in prealabil. Nu este nevoie să cumpărați seruri fiziologice scumpe, străine. Ele sunt identice cu serul fiziologic românesc pe care îl găsiți la orice farmacie. Nu ștergeți niciodată ambii ochi cu același tampon pentru a nu transfera infecția de la un ochi la altul!! Pentru fiecare ochi veți folosi un tampon diferit pe care e bine să-l atingeți cât mai puțin cu mâna. Înainte da administrarea tratamentului ochii trebuie curățați obligatoriu dacă există secreții.

4. Sub tratament, conjunctivita trebuie să dea semne de îmbunătățire din primele două zile de când ați început aplicarea de picături sau unguent. Dacă nu observați nici o ameliorare în 48 de ore duceți copilul înapoi la medic pentru a primi un alt tip de tratament. Din păcate nu există un singur medicament care să acopere întreg spectrul de microbi care cauzează conjunctivita de aceea uneori trebuie să încercăm mai multe tipuri de picături pentru a scăpa de o bacterie mai neobișnuită.

5. Tratamentul durează 7 zile chiar dacă simptomele pot să dispară din prima zi de terapie.

6. Dacă conjunctivita recidivează este obligatoriu să faceți o cultură din secreția oculară înainte de a reîncepe administrarea de picături!

7. Marea majoritate a conjuctivitelor se vindecă în câteva zile fără nici un fel de probleme sau complicații.

Atenție la nou-născut. Conjunctivitele apărute în primele zile sau săptămâni de viață trebuie obligatoriu văzute rapid de medic pentru ca ele pot să fie semnul unei infecții generalizate.

joi, 5 mai 2011

Igiena dinţilor

Drumul către un zâmbet frumos începe încă din primul an de viaţă al copilului, igiena dentară de timpuriu fiind esenţială pentru dinţii albi şi sănătoşi de mai târziu.

Bebeluş

Apariţia primilor dinţi impune şi necesitatea păstrării lor cât mai curaţi. 
Smalţul dinţilor bebeluşului este mai fin decât cel al adultului şi, deci, mai sensibil la acţiunea substanţelor nocive care cauzează caria dentară, acizi şi bacterii care se acumulează în gură în decursul unei zile.
De aceea copilul trebuie spălat pe dinţi de mic pentru a preveni apariţia cariilor. Se creează astfel un obicei sănătos care va avea efecte benefice pentru tot restul vieţii, dinţii sănătoşi fiind un element important al stării de bine fizice dar şi un atu estetic, atunci când zâmbetul este fumos şi îngrijit.

Chiar dacă dinţii de lapte vor fi înlocuiţi la un moment dat, carierea sau pierderea lor prematură (înainte de apariţia dinţilor definitivi) pot destabiliza gingia, dinţii definitivi pot creşte în poziţii anormale. La aceasta se adaugă problemele curente ale unui copil cu carii: dificultate la mâncat, durere, respiraţie urât mirositoare, aspect inestetic şi prezenţa constantă în gură a unui focar de infecţie.
De aceea spălarea dinţilor de lapte este la fel de importantă ca şi spălarea dinţilor definitivi şi nu trebuie făcut nici un rabat de la igienă pe motiv că oricum aceşti dinţi vor fi schimbaţi.

1. Folosiţi o perie specială pentru curăţarea dinţilor bebeluşului. Aceasta se găseşte în comerţ. Există şi periuţe care se aplică pe degetul adultului ca un degetar.
2. Puteţi folosi o pastă de dinţi specială pentru bebeluşi şi copii mici, în cantitate mică.
3. Dinţii vor fi spălaţi de două ori pe zi, dimineaţa (sau la prânz) şi seara înainte să puneţi copilul la culcare, după ce acesta a mâncat.
4. Caria de biberon este o afecţiune care afectează mai des sugarul obişnuit să adoarmă cu biberonul cu lapte în gură. În general, punerea la somn a copilului cu un biberon cu mâncare este descurajată de specialişti. Este o practică riscantă, atât pentru sănătatea dinţilor cât şi pentru ca există riscul ca sugarul să se înece cu lapte în somn.
5. Începeţi prin a curăţa câteva secunde dinţişorii copilului, în zilele următoare, cu rabdare, il veţi convinge să va lase mai mult să-i curaţaţi dinţii. Din experienţa personală: în general copilului îi place această operaţiune şi o acceptă fără proteste.
6. Obişnuiţi copilul să fie curăţat pe dinţi zilnic, nu o faceţi doar ocazional. Este important ca această deprindere să devină un obicei firesc şi nelipsit în rutina lui zilnică.
7. În cazul copiilor cu dinţi sănătoşi nu este necesară suplimentarea alimentară cu Fluor. Simpla lor spălare zilnică este suficientă. 
8. În cazul copiilor cu dinţi stricaţi de timpuriu este bine să consultaţi un stomatolog. Acesta va evalua starea dinţilor, obiceiurile de igienă, factorul genetic şi vă va recomanda un supliment cu Fluor dacă consideră că este necesar. Nu administraţi aceste suplimente după ureche, fără recomandarea unui stomatolog (sau a unui pediatru).

Copilul mare

1.Pe măsură ce copilul creşte acesta va dori să se spele singur pe dinţi. Lăsaţi-l dar la final verificaţi dacă a curaţat bine toţi dinţii şi, eventual, terminaţi dumneavoastră treaba.
2. Folosiţi paste de dinţi adaptate vârstei copilului. Acest lucru este important datorită tendinţei celor mici de a înghiţi pasta. Produsele speciale pentru copii sunt blânde şi nu produc reacţii adverse dacă sunt înghiţite. Oricum, întotdeauna folosiţi cantităţi mici de pastă şi descurajaţi, pe cât se poate, înghiţirea.
3. După spălarea pe dinţi de seară nu mai oferiţi mâncare copilului! Mâncarea înainte de culcare reface mediul acid din gură (cauzator de carii) şi spălarea anterioară îşi pierde utilitatea.
4. Încurajaţi şi folosirea aţei dentare chiar şi pe dinţii de lapte.
5. În cazul copiilor mari, şcolari, se aplică aceleaşi reguli ca la adulţi: spălarea dimineaţa la trezire şi seara înainte de culcare, perierea minim 3 minute a dinţilor. Acum se poate deja introduce pasta normală, folosită de întreaga familie, cu condiţia ca copilul să înţeleagă că nu trebuie să o înghită şi să respecte această regulă.
6. Trataţi dinţii cariaţi ai copilului la stomatolog, chiar dacă sunt dinţi de lapte!

Nu uitaţi:
1. În deprinderea obiceiurilor sănătoase, ca spălatul zilnic pe dinţi, este crucial exemplul personal al părinţilor, copilul având tendinţa de a copia comportamentul adulţilor importanţi pentru el.
2. Pe lângă igienă şi moştenire gentică, dinţii sănătoşi depind şi de o alimentaţie sănătoasă, bogata în calciu, vitamine şi minerale.


Vezi şi: Erupţia dinţilor de lapte

luni, 2 mai 2011

Diversificarea alimentaţiei sugarului - partea a doua

În ce ordine se introduc alimentele solide?

Dacă în trecut diversificarea alimentaţiei sugarului era dominată de multe reguli stricte si stufoase, astăzi specialiştii sunt mult mai liberali. S-au efectuat multe studii în ultimii ani care au arătat că nu exista nici un beneficiu real în atitudinea hiperprudentă în diversificare. Ipoteza conform căreia pot fi eliminate alergiile prin introducerea târzie a multor alimente s-a dovedit falsă, din pacate.

Deasemenea, ordinea introducerii primelor alimente este la latitudinea parinţilor. Este indiferent dacă primul aliment este fructul, legumele sau cerealele. Oricare dintre acestea este acceptat.Vedeţi şi: Diversificarea alimentaţiei sugarului - reguli de început si Tabel diversificare sugar

Cercetările moderne acordă o mai mare atenţie, însă, obezităţii la copil. S-a dovedit categoric că greutatea excesivă în perioada de sugar şi copil mic reprezintă un risc real pentru sănătatea viitorului adult. Se pare că, în multe cazuri,  obezitatea, bolile cardiovasculare, diabetul sau astmul bronşic ale adultului au originea într-un dezechilibru cauzat în mica copilărie prin alimentaţie excesivă sau greşită, cu multe dulciuri, făinoase, pâine şi grăsimi, asociată cu activitate fizică insuficientă.
Deasemenea, adăugarea de sare în alimente este contraindicată, studiile arătând că preferinţa pentru gustul sărat se dezvoltă în perioada de bebeluş prin oferirea alimentelor cu sare. Aşadar, atât cât se poate, nu săraţi mâncarea copilului.

Când facem diversificarea trebuie, totuşi, avute în vedere nişte reguli simple, de bun simţ, care ţin mai degrabă de igienă şi de sensibilitatea digestivă a copilului mic, sensibilitate care trebuie respectată. Astfel, diversificarea se va face cu grijă, oferind la început cantităţi mici dintr-un aliment nou şi respectând un interval de câteva zile între alimentele noi, pentru a nu produce indigestii şi intoleranţe unui organism imatur.

Cerealele sunt adesea primul aliment al copilului. Ele sunt bine tolerate, sunt sănătoase, pot fi îmbogaţite cu fier.
Copii sub 6 luni vor primi cereale fără gluten!
Se poate începe cu o concentraţie mică de cereale în laptele de mamă sau în laptele praf. Unele cereale conţin deja formula de lapte dar ele pot fi oferite şi copiilor alăptaţi la sân.
Nu are nici o importanţă ce masă de lapte o veţi înlocui cu cereale. Alegeţi momentul care vă convine şi, foarte important, un moment în care copilul e alert, vesel şi interesat.
O masă de cereale simple sau in diverse combinaţii cu fructe, lactate, etc. poate să rămână în meniul copilului pe timp îndelungat, nu numai în perioada de sugar, ele fiind sănătoase şi nutritive la orice vârstă, dacă sunt consumate fără excese.

Legumele pot fi introduse după cereale sau pot fi primul aliment al copilului. Începeţi cu legume cu gust blând ca morcovii, dovlecelul, fasole verde, mazăre verde, pastârnac. Orice legumă trebuie gătită şi pasată la începutul diversificării şi este preferabil să se îndepărteze sâmburii acolo unde este cazul. Nu adăugaţi sare sau vegeta în piureul de legume! Nu uitaţi că preferinţa pentru gustul sărat este o obişnuinţa nu o necesitate, aşadar nu obişnuiţi copilul de mic cu sarea.
Treptat puteţi introduce şi alte legume sub formă de piure
Atenţie la legumele care fermentează şi produc multe gaze ca varza, fasolea uscata, mazarea uscata, lintea, broccoli. Acestea se vor da după 9-10 luni şi în cantităţi moderate la început.
Nu abuzaţi de morcovi! Aceştia pot să cauzele constipaţie dacă sunt oferiţi zilnic în cantităţi mari sau colorarea în galben a tegumentelor copilului.
Roşiile sunt foarte acide de aceea e mai bine să fie oferite după 10-12 luni.

Fructele pot fi şi ele primul aliment al copilului. Se poate începe cu mere, piersici, banane, pere, avocado. Fructele se vor curaţa de pieliţă şi vor fi coapte dacă copilul are sub 6 luni. Ele se vor da, ca şi legumele, pasate.
Puteţi continua, treptat, cu orice alt fruct preferaţi. EXCEPŢIE fac fructele din familia căpşunelor: căpşuni, zmeură, mure, frăguţe! Acestea se vor da doar după un an pentru că pot produce alergii bebeluşilor.
O altă excepţie o reprezintă citricele, care sunt foarte acide. Şi ele e mai bine să fie amânate până după 10-12 luni pentru că acidul poate provoca indigestii şi, prin eliminarea în scaun, poate favoriza apariţia dermatitei de scutec la sugarii mai mici.
Ideal este ca bebeluşul să primească zilnic fructe.

Carnea va fi oferită după ce copilul a început diversificarea cu cereale, legume sau fructe. Se va folosi carnea slaba de pui, curcan, vită, peşte, ficăţel. Este foarte important să o fierbeţi bine pentru a o steriliza complet. Ea se va pasa şi se va da cu piure-ul de legume. Nici carnea nu se va săra, de preferinţă. Puteţi folosi diverse ierburi aromatice pentru un plus de gust. Fructele de mare (scoici, crabi, calamari, caracatiţe, etc) se vor da doar după 1 an cu prudenţă!
Carnea slabă de porc se va oferi numai după 1 an sau şi mai târziu, celelate tipuri de carne(pasăre, vită, peşte) fiind mai sănătoase.
Mezelurile din comerţ nu sunt sănătoase din cauza cantităţii mari de aditivi, conservanţi şi grăsimi şi nu ar trebui să intre în dieta bebeluşului şi a copilului.
Carnea, ca sursă principală de fier, trebuie să fie prezentă zilnic în meniul copilului.

Lactatele vor fi oferite sub formă de brânză slabă de vaci sau iaurt după ce aţi început diversificarea. Este contraindicat să folosiţi excesiv iaurtul cu fructe din comerţ, acesta conţine mult zahăr adăgat şi favorizează apariţia obezităţii şi dezvoltarea preferinţei pentru gustul dulce. Preparaţi iaurt cu fructe acasă, din iaurt simplu în care adăugaţi dumneavoastră fructe proaspete, este mult mai sănătos.
După 9-10 luni puteţi să oferiţi copilului şi cantităţi mici din branzeturi mai complexe: caşcaval, caş, telemea desărată, schweiţer, etc.
Înlocuirea laptelui praf cu laptele de vacă se va face după 1 an şi se va folosi laptele integral din comerţ.

Gălbenuşul de ou bine fiert poate fi oferit de două ori pe săptămână, după 6 luni, mixat în piureul de legume. Albuşul de ou se amână spre 1 an pentru că este mai alergen.
Untul sau uleiul vegetal pot fi adăugate în cantităţi mici (câteva picături), după 6 luni, în prânzul copilului. Acestea aduc un aport de lipide necesar creşterii.

Atenţie mare la alimentele cu care copilul mic se poate îneca: bucăţele prea mari de legume, carne, sâmburi, popcorn, bombonele, nuci. Nu lăsaţi niciodată un copil mic să mănânce nesupravegheat!

Nu uitaţi:
1. Obiceiurile alimentare sănătoase se formează din perioada de sugar. Greşelile alimentare la bebeluş: mâncare prea dulce, prea grasă, prea sărată, pot crea obiceiuri nesănătoase care să dureze o viaţă.
2. Evitaţi, pe cât este posibil, adăugarea de sare şi zahăr în mâncarea copilului. Înlocuiţi sarea cu ierburi aromatice, pentru gust, şi zahărul cu fructele.
3. Orice bebeluş poate avea câteva alimente pe care nu le doreşte. Nu insistaţi. Aveţi la dispoziţie o mulţime de alte alimente sănătoase cu care să-l hrăniţi. Dar reveniţi periodic (o dată la o lună-două) la alimentul refuzat, e posibil ca între timp gustul copilului să se fi schimbat.
4. Copiii sunt diferiţi şi părerile despre diversificarea lor sunt multe şi variate. Cel mai important lucru este să vă urmăriţi copilul cu atenţie pentru a vedea cum reacţionează la fiecare aliment, indiferent ce păreri ascultaţi referitor la diversificare.
5. Dacă întâmpinaţi greutăţi în procesul de diversificare  sau aveţi orice fel de neclarităţi, cel mai bine este să consultaţi un medic pediatru!

Vezi şi: Diversificarea alimentaţiei sugarului-reguli de început
           Tabel diversificare sugar

miercuri, 27 aprilie 2011

Diversificarea alimentaţiei sugarului - reguli generale de început

Diversificarea alimentaţiei este un pas important în viaţa sugarului. Înainte de a începe diversificarea, e bine ca sugarul să fie văzut de medicul pediatru cu care veţi stabili dacă este momentul potrivit pentru introducerea alimentelor solide.

În general, ne interesează câteva aspecte legate de dezvoltarea psiho-motorie a sugarului: dacă are o bună coordonare a capului, dacă stă în şezut într-un scăunel şi, mai ales, dacă este interesat de alimente. Deasemenea, este foarte important ca sugarul să fie sănătos în momentul începerii diversificării.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite şi sugarul este la vârsta potrivită diversificării, se poate începe.

La câte luni începem diversificarea?

Sugarii alimentaţi exclusiv la sân vor începe diversificarea, în general, la 6 luni. Până la 6 luni, laptele de mamă este alimentul ideal şi suficient pentru a asigura nevoile de creştere ale copilului. Nu mai este recomandat ca sugarul alăptat să bea ceai sau sucuri de fructe!! Acestea nu sunt necesare în primele luni de viaţă şi nu au valoarea nutritivă a laptelui de mamă. Ele doar ocupă stomacul mic al sugarului care, prin urmare, va suge mai puţin lapte.
În cazul sugarilor alăptaţi la sân care se dezvoltă foarte bine în primele luni de viaţă, dobândesc rapid abilitaţile motorii menţionate mai sus şi sunt interesaţi de alimente, se poate începe diversificarea şi mai repede dar doar la recomandarea unui pediatru.

Dacă până recent, sugarii alimentaţi artificial erau diversificaţi de la 4 luni, noile recomandări ale Academiei americane de pediatrie sunt pentru a aştepta până la 6 luni şi în cazul lor.

Aşadar, ca regulă generala, toţi copiii vor fi diversificaţi în jur de 6 luni.

Reguli generale în diversificare

1. Se va da un singur aliment nou o dată şi se va urmări copilul  2-3 zile după introducerea acestuia pentru a depista eventuale alergii sau intoleranţe. Dacă totul este ok, după 3 zile puteţi introduce un nou aliment. Această regulă este valabilă pentru toate alimentele noi, în primul an de viaţă al copilului. Dacă suspectaţi o reacţie a copilului la un aliment, discutaţi cu pediatrul pentru a stabili dacă a fost o alergie sau doar o indigestie. Tot medicul vă va spune cum veţi proceda în viitor cu alimentul respectiv.

Semne de alergie sau intoleranţă: erupţie roşie pe faţă, în jurul gurii, balonare, diaree, înroşirea pielii din jurul anusului, secreţii nazale sau oculare apoase, agitaţie fără alt motiv, vomă sau regurgitare accentuată.

2. Alimentele noi se vor da cu linguriţa pentru că sugarul trebuie să înveţe tehnica alimentaţiei de tip adult, să ia înghiţituri mici, eventual să le mestece şi apoi să le înghită. Este o deprindere importantă, o provocare pentru bebeluşul obişnuit doar să sugă. 
Este contraindicat să puneţi alimentele noi în biberon chiar dacă acestea sunt semi-lichide pentru că copilul va asocia orice tip de aliment cu suptul din biberon şi va accepta foarte greu, mai târziu, să mănânce cu linguriţa. Va fi nevoie de timp şi răbdare pentru ca copilul să se obişnuiască să mănânce din linguriţă. La început sugarul poate să împingă afară mâncarea din guriţă, să o ţină în gură fără să o înghită, să închidă gura hotărât sau să întoarcă capul pentru a evita linguriţa. Insistaţi cu bândeţe, dar nu forţaţi copilul dacă nu vrea. Pur şi simplu încercaţi din nou în zilele următoare.
Sunt preferate linguriţele de plastic speciale pentru copii. Cele de metal sunt mai greu acceptate de unii sugari la începutul diversificării.

3. Se va începe cu cantităţi mici de aliment nou (câteva linguriţe) şi se va creşte treptat cantitatea în zilele care urmează, în funcţie de pofta copilului. E posibil să treacă câteva săptămâni până când copilul va mânca o cană sau un borcănel întreg de diversificare. Până în momentul când copilul ajunge să mănânce suficient aliment solid la o masă cât să-l sature, veţi completa cu lapte aceste mese. Laptele, într-o cantitate moderată, se poate da şi înainte de alimentul nou dacă copilul este foarte înfometat, astfel încat sugarul să se liniştească şi să fie calm în momentul în care îi oferiţi alimentul nou.

4. Nu are importanţă la ce masă începeţi diversificarea. Puteţi începe la masa de dimineaţă, la prânz sau seara în funcţie de confortul dumneavoastră şi se starea copilului. Unii specialişti recomandă introducerea alimentelor noi dimineaţa pentru a putea urmări reacţia copilului pe parcursul zilei. Cel mai important este, însă, ca sugarului să-i fie foame şi ca părinţii să nu fie grăbiţi atunci când introduc un aliment nou.

5. Puteţi începe diversificarea cu alimente preparate în casă sau să folosiţi mâncarea la borcănel pentru sugari din comerţ. Aceasta este sigură, testată, adaptată vârstei, singurul inconvenient fiind preţul ridicat.
Atunci când hrăniţi copilul cu mâncare gata preparată, la borcănel, scoateţi într-un castron o cantitate mică cu care veţi hrăni copilului, restul puteţi să-l puneţi la frigider şi să-l oferiţi mai târziu. Dacă îl veţi hrăni pe sugar direct din borcan saliva acestuia va contamina tot conţinutul şi nu este recomandat să mai pastraţi ce rămâne pentru mai târziu, rămăşiţele vor trebui aruncate.

6. Diversificarea se va face cu copilul aşezat în şezut, eventual într-un scăunel, nu pe spate şi nu cu biberonul.

Care trebuie să fie primul aliment al sugarului?

Puteţi începe diversificarea cu oricare dintre următoarele: cereale (fără gluten până la 6 luni), banane pasate, mere pasate, pere pasate, morcovi fierţi şi pasaţi, dovlecel (fără sâmburi) fiert şi pasat, avocado, piersici (fără coajă) pasate. 
Bebeluşul sub 6 luni va primi fructele pasate doar după ce au fost coapte în cuptor în prealabil. Excepţie fac bananele care daca sunt foarte coapte (coaja se înegreşte) nu mai trebuie preparate termic.

Atentie! O masa de lapte va fi inlocuita cu un aliment nou solid, NU cu suc. Sucul nu reprezintă o masă în sine, el fiind sărac în calorii. El se poate da după masă sau între mese, ca hidratare, pentru aportul de vitamine şi pentru o obişnui bebeluşul cu gusturi noi, dar NU va înlocui o masă.


Vezi şi: Diversificarea alimentaţiei sugarului - partea a doua
            Tabel diversificare sugar

miercuri, 13 aprilie 2011

Fimoza şi parafimoza

Fimoza reprezintă inabilitatea prepuţului de a fi retractat (decalotat) complet de pe gland. În cazul copiilor, de cele mai multe ori, această condiţie este fiziologică, normală, nu necesită tratament şi se corectează în timp.

Fimoza fiziologică

Marea majoritate a nou-născuţilor de sex masculin se nasc cu un anumit grad de fimoză. Prepuţul este aderent de glandul penisului prin adeziuni congenitale (din naştere- imagine), lucru absolut normal. El se va desprinde treptat, pe măsură ce copilul creşte. În jurul vârstei de 1 an, jumătate dintre băieţei vor avea prepuţul complet retractabil. Spre 4-5 ani, la peste 90 la sută dintre băieţi  fimoza fiziologică va fi rezolvată de la sine. Există şi situaţii rare în care prepuţul devine complet retractil doar spre pubertate.

Fimoza fiziologică nu necesită nici un tratament în primii ani de viaţă,  decât dacă copilul acuză durere locală, prepuţul este inflamat, apar infecţii urinare sau durere în cazul erecţiilor spontane (semnale de alarmă). După vârsta de 4-5 ani, în cazul în care prepuţul nu dă nici un semn de retractibilitate, este recomandabil un control medical.

La unii copii mici poate apare balonarea prepuţului la urinare, mai ales dacă jetul de urină este foarte puternic. Acest lucru este normal, atât timp cât copilul nu are nici un semn de alarmă dintre cele menţionate mai sus.

Deasemenea, este posibilă apariţia sub prepuţul aderent al copiilor mici a unor depozite de smegmă care pot fi palpate. Nu decalotaţi forţat penisul copilului pentru a le curăţa! Medicul copilului vă va prescrie o cremă care va ajuta la eliminarea acestora.

În nici un caz nu decalotaţi forţat penisul sugarului sau al copilului mic, nici în scop igienic şi nici estetic! Spălarea penisului se va face zilnic, cu apă şi săpun, pe exterior, acest lucru fiind suficient pentru igiena locală. Spălarea sub prepuţ se va face doar atunci când decalotarea se face fără nici un efort.


Fimoza patologică

Aceasta reprezintă o boală şi necesită tratament.
Diferenţa faţă de fimoza fiziologică este că prepuţul prezintă o îngroşare exagerată, ca o bandă fibroasă, mai albicioasă, vizibilă, care împiedică alunecarea lui pe gland. Copilul va acuza durere locală la manipularea penisului, prepuţul poate fi inflamat, jetul urinar foarte slab sau pot apărea infecţii urinare.
Cauza acestei afecţiuni sunt fisurile de la nivelul prepuţului, produse cel mai adesea prin decalotare forţată în perioada de sugar sau infecţii repetate ale penisului cauzate de dermatita de scutec. Aceste fisuri, în procesul de vindecare, vor forma acel ţesul fibros care opreşte mişcarea prepuţului.
Medicul este singurul în măsură să stabilească dacă este vorba de o fimoză patologică.

Cum se tratează fimoza patologică

De cele mai multe ori, fimoza patologică nu necesită tratament chirurgical. Medicul copilului vă va prescrie o cremă care conţine corticoizi (betamezonă) care va fi aplicată pe nivelul prepuţului pentru 4-6 săptămâni. Marea majoritate a copiilor vor răspunde la acest tratament si prepuţul va deveni mobil.
În cazul în care fimoza nu se rezolvă prin tratament local cu corticoid, se va face o mică intervenţie chirurgucală, sub anestezie, prin care se va îndepărta acea bandă fibroasă care împidică mişcarea normală a prepuţului.

Parafimoza

Parafimoza reprezintă blocarea prepuţului în spatele glandului şi imposibilitatea de a-l readuce în poziţie normală. Aceasta poate să apară în cazul decalotării forţate la copilul mic, prin masturbare sau activitate sexuală la adolescent. Se recomandă aplicarea de comprese reci sau gheaţă la nivelul glandului, pentru câteva minute şi încercarea de a readuce prepuţul, cu blândeţe şi cu ajutorul unei substanţe lubrifiante, în pozitie normală.
Dacă nu reuşiţi, duceţi de urgenţă copilul la spital! Prepuţul blocat opreşte circulaţia normală a sângelui la nivelul glandului, lucru care poate avea consecinţe foarte serioase dacă nu se iau măsuri prompte.

Nu uitaţi:
1. Penisul sugarului sau al copilului mic nu va fi NICIODATĂ decalotat forţat în scopuri igienice sau estetice. În afară de durere intensă, acest gest poate cauza fisuri locale care se pot solda cu cicatrici, fimoză patologică şi probleme medicale mai târziu.
2. Oricând aveţi suspiciuni sau nedumeriri legate de aspectul penisului copilului, solicitaţi un consult medical, nu interveniţi singuri.

Vezi şi: Decalotarea la băieţei

vineri, 8 aprilie 2011

Giardioza la copil

Giardioza este o infecţie produsă de parazitul Giardia lamblia (cunoscut şi ca Giardia intestinalis sau Giardia duodenalis). Acesta este un organism microscopic care se ataşează de mucoasa intestinală, se multiplică şi împiedică absorbţia substanţelor nutritive din alimentaţie. Parazitul este prezent în principal în apa contaminată, toalete, excremente umane sau animale, murdăria de pe legume sau fructe, gradiniţe, creşe, etc.

Este cel mai răspândi parazit în întreaga lume, o cauză majoră de diaree şi malabsobţie şi afectează cel mai frecvent copiii şi mai rar adulţii. Se estimează că peste 20 la sută din populaţie este infestată cu Giardia. Unele studii au arătat că este posibil ca, în timp, să se dezvolte imunitate la Giardia, motiv pentru care adulţii sunt mult mai rar afectaţi.

Există câteva controverse legate de diagnosticul şi tratamentul Giardiozei la copil pe care voi încerca să le lămuresc. 

 Cum se manifestă giardioza?

În multe cazuri, infecţia cu Giardia nu are simptome acute, evidente, ea trecând astfel neobservată în prima fază.

Dacă, în schimb, copilul dumneavoastră are unul sau mai multe din următoarele simptome, e bine să luaţi în calcul posibilitatea infecţiei recente cu Giardia:
- diaree apoasă, foarte urât mirositoare. Materiile fecale pot fi grase, lucioase, să plutească datorită conţinutului mare de lipide (Giardia împiedică absorbţia grăsimilor care, astfel, se vor elimina excesiv în scaun)
- crampe abdominale, multe gaze
- greaţă, vomă, pierderea apetitului
- ocazional febră moderată

Pe de altă parte, infecţia veche cu Giardia este mai greu de suspectat, ea având simptome mai vagi ca: dureri abdominale ocazionale, exces de gaze, scaune mai moi, miros urât al respiraţiei, zgomote digestive frecvente.

Este important de ştiut, însă, că infecţia cronică cu Giardia poate fi motivul pentru care un copil este anemic, nu are poftă de mâncare, este iritabil, are alergii, este lipsit de energie, are tulburări de somn, nu creşte în greutate, etc. Aceste modificari pot pune probleme reale dezvoltării armonioase a copilului.

Cum se pune diagnosticul?

Nu există la ora actuală nici un test definitiv pentru diagnosticul giardiozei.
Giardia se diagnostichează tradiţional prin examinarea microscopică a scaunului copilului. Din păcate, această examinare poate să fie negativă la aproape jumătate dintre copiii care sunt de fapt bolnavi de Giardia.
Mai modernă şi mai sigură este determinarea antigenului Giardia din scaun, o examinare care costă în jur de 50 de roni dar creşte semnificativ şansele unui diagnostic corect.
Chiar dacă analizele sunt  negative, pediatrul poate să suspicioneze prezenţa Giardiei pe baza simptomelor şi istoricului copilului.

Cum şi când se tratează Giardia?

Giardia se va trata la toţi copiii care au simptome (diaree, scaune grăsoase, astenie, inapentenţă, balonare, greaţă, scădere în greutate) şi la care s-a depistat Giardia la analize.

Copiii care nu au nici un simptom dar care au analize pozitive se vor trata numai dacă frecventează comunităţile de copii sau dacă există în familie persoane care suferă de boli cronice sau femei gravide, persoane care, dacă se îmbolnăvesc, pot să aibă multe neplăceri.

Există mai multe medicamente folosite în tratamentul Giardiei la copil. Pediatrul copilului vă va recomanda tipul de medicament necesar şi mai ales vă va calcula doza potrivită cu greutatea şi vârsta copilului. În funcţie de medicamentul ales, tratamentul poate dura de la o zi până la 5-7 zile dar, în practică, se preferă tratamentul de o zi, cu o doză unică. Chiar dacă copilul a fost tratat cu succes, el se poate reinfecta ulterior cu Giardia, mai ales dacă nu au fost trataţi şi ceilalţi membrii ai familiei!

Există la multe persoane îngrijorarea legată de faptul că medicamentele folosite în tratarea acestei parazitoze sunt "periculoase". Ce trebuie ştiut este că ele sunt avizate pentru folosirea la copiii peste 2 ani dar sunt contraindicate celor cu boli hepatice sau renale. Dintre reacţiile adverse pot să apară, rar, tulburări digestive (greaţă, durere de burtă). Ele vor fi prescrise numai de medic. Dacă sunt administrate în doza corectă, adaptată fiecărui copil, ele sunt sigure. Este important, însă, să menţionaţi medicului orice alte medicamente îi mai daţi copilului (inclusiv vitamine sau suplimente alimentare) pentru a preveni încărcarea ficatului.

Cel puţin o lună după tratamentul unui episod acut de giardioză, se vor evita lactatele, Giardia distrugând temporar enzimele intestinale implicate în digestia laptelui. Copilul poate primi, o perioadă, preparate cu lapte praf delactozat pentru aportul de calciu.

În cazul copiilor la care se suspectează Giardia (anemie, lipsa poftei de mâncare, alergii, astenie, dureri abdominale dese, iritabilitate, stagnare în greutate fără explicaţie, etc.) dar care au analizele negative medicul va decide dacă este benefică tratarea copilului cu medicamente. Dupa cum spuneam, la aproape jumătate din copiii bolnavi, analizele vor fi negative. Asadar, în prezenţa unor semnale de alarmă, este mai prudent să se efectueze tratamentul.

Regim alimentar şi tratamente naturale

În giardioză se recomandă un regim alimentar sărac în lactate, fără dulciuri, sosuri şi grăsimi. Sunt permise legumele, fructele, fibrele, carnea slabă.

Unii specialişti susţin că regimul alimentar poate vindeca giardioza, fără a fi nevoie de tratament medical, dar, din păcate, acest lucru nu a fost demonstrat în practică.
La regimul alimentar menţionat se mai adaugă remedii populare contra paraziţilor ca usturoiul, în cantitaţi mari, seminţele de dovleac neprăjite, ulei din seminţe de dovleac sau oţetul de mere.
Din păcate, la mulţi copii acest regim alimentar este foarte greu de aplicat.

Se mai pot folosi preparate pe bază de plante contra paraziţilor. Acestea le găsiţi la farmacii sau la magazinele naturiste şi sunt, de obicei, soluţii care se administrează în mai multe cure de câte 10 zile. Rezultatele sunt variabile, ca în cazul tuturor tratamentelor naturiste, pe unii copii îi ajută dar la mulţi dintre ei nu au efect. Merită încercate dacă copilul are boli hepatice sau renale şi medicamentele convenţionale sunt contraindicate.

Cum puteţi preveni îmbolnăvirea cu Giardia?

Giardia se transmite atât direct de la persoana bolnavă la cea sănătoasă cât şi prin mâini murdare, obiecte contaminate, apă, etc. De aceea este bine să respectăm câteva reguli:
- spălarea pe mâini este esenţială şi trebuie să devină obligatorie ori de câte ori copilul mănâncă, când vine de afară, după ce se joacă cu animale, după ce foloseşte toaleta
- spălarea temeinică a tuturor fructelor si legumelor înainte de a fi mâncate
- evitaţi să daţi copiilor apă din fântani, la ţară. Dacă pe traseul pânzei de apă se află o toaletă, parazitul se va infiltra şi va contamina apa. Dacă nu aveţi altă alternativă decât apa din fântână, aceasta poate fi testată pentru Giardia la laboratoare si eventual tratată
- atenţie la animalele de casă (inclusiv câini, pisici, peşti) care pot fi purtători de Giardia şi astfel să o transmită copilului. Un veterinar vă poate da medicamentele potrivite pentru animale
- dacă adulţii din casă sunt purtători de Giardia ei trebuie trataţi, chiar dacă nu au simptome, pentru că excretă paraziţi care pot infecta copiii. Este o regulă generală ca să fie tratată toată familia împreună cu copilul, chiar dacă adulţii nu acuză simptome digestive.

Nu uitaţi: cereţi sfatul unui pediatru dacă aveţi suspiciuni legate de o posibilă infecţie cu Giardia înainte de a administra orice fel de tratament.

marți, 29 martie 2011

Despre fontanele

Fontanelele sunt punctele moi de pe capul bebeluşului care apar la întalnirea oaselor imature ale cutiei craniene. Prezenţa fontanelelor şi structura mai moale, cartilaginoasă, a oaselor craniului, au următoarele efecte benefice:
  • - fac posibilă naşterea pe cale naturală prin adaptarea capului copilului la dimensiunile bazinului mamei în momentul naşterii. În lipsa zonelor moi ale craniului nou-născutului, naşterea pe cale vaginală ar fi imposibilă
  • - permit creşterea creierului în interiorul cutiei craniene în primele luni de viaţă 
  • - protejează copilului de efectele grave ale unor posibile traumatisme craniene. Deşi poate părea paradoxal, fontanelele reprezintă un factor de protecţie al creierului. În momentul unei lovituri, oasele craniului, în loc să se fractureze, se pot mişca uşor între ele datorită structurii lor cartilaginoase şi a fontanelelor, rămânând astfel intacte.
Deşi mulţi părinţi se tem să atingă capul copilului în zona fontanelei, trebuie spus că la acest nivel, sub piele, există o bandă fibroasă bine dezvoltată care uneşte oasele si acoperă creierul copilului. Astfel, capul copilului poate fi ţinut în mână fără teama că l-am putea răni prin fontanelă.

La naştere, copilul poate prezenta 6 fontanele dar, în practică, ne interesează fontanela anterioară pentru că este cea mai mare şi cea mai uşor de examinat.

Care sunt dimensiunile fontanelei anterioare?

Spre deosebire de alte măsurători care se fac în perioada de sugar şi care sunt relativ precise (greutate, talie, perimetru cranian, etc.) fontanela anterioară poate să prezinte variaţii mari de dimensiune, de la un copil la altul.
Majoritatea copiilor vor avea o fontanelă de 2/2 cm DAR, trebuie precizat, că pot fi perfect normale fontanele mai mici sau mai mari decât această valoare medie.
În primele luni după naştere, fontanela anterioară poate chiar să se lărgească temporar, la mulţi sugari sănătoşi.
În general, medicul specialist pediatru va decide, în urma unui consult complet şi cunoscând tot istoricul copilului, de la naştere până în prezent, dacă fontanela anterioară este normală sau nu. Tot pediatrul vă poate recomanda analize sau investigaţii suplimentare.

Când se închide fontanela anterioară?

Oricând între 3 şi 24 de luni (după unii autori şi mai târziu de 24 de luni).
Este foarte important de ştiut acest lucru, mai ales în ţara noastră, unde se practică încă, de unii medici, întreruperea administrării de Vigantol în cazul închiderii fontanelei anterioare (care se poate produce încă de la 3 luni).
Este o practică greşită, lipsită de argument ştiinţific si potenţial periculoasă pentru că măreşte semnificativ riscul de rahitism. Nu există nici o dovadă că o dată cu inchiderea fontanelei, nu mai "creşte creierul". Este o supoziţie, un mit.
Evaluarea dezvoltării craniene la sugar se face prin măsurarea periodică a perimetrului capului. Dacă aceasta este în limite normale, nu se va întrerupe administrarea de vitamina D (şi nici nu se va diminua doza), chiar dacă fontanela anterioară s-a închis.

Fontanela anormală

1. O fontanelă prea mare poate avea următoarele cauze: rahitism, sindrom Down (de obicei diagnosticat de la naştere), acondroplazie, presiune intracraniană crescută, hipotiroidism congenital, etc. Suspiciunea se ridică în urma unor consulturi repetate în care se va măsura cu maximă precizie atât fontanela, evoluţia ei în timp dar şi perimetrul cranian. Medicul vă va recomanda analize de laborator şi/sau investigaţii imagistice (ecografie transfontanelară, CT, RMN).
2. O fontanelă prea mică sau închisă asociată cu un perimetru cranian sub limită poate fi cauzată de craniosinostoză, microcefalie, etc. Şi în cazul acesta se vor face atât analize de sânge cât şi investigaţii imagistice pentru stabilirea unui diagnostic corect.
3. O fontanelă umflată, bombată ridică suspiciunea de hidrocefalie, infecţii (meningită), hemoragii craniene, traumatisme, etc. Dacă observaţi bombarea permanentă a fontanelei se impune consult medical cât mai prompt. De  reţinut: poate să apară o bombare scurtă, de moment, a fontanelei la copilul care tuşeste, vomită, plange sau face alt tip de efort. Aceasta este normală.
4. O fontanelă deprimată, înfundată poate fi un semn de deshidratare si impune tratament medical prompt.
5. O fontanelă pulsatilă poate fi întâlnită la unii sugari perfect sănătoşi şi este adesea absolut normală. Dar, din cauză că uneori acest semn poate indica prezenţa unei boli neurologice sau vasculare, se impune un control medical la toţi sugarii la care părinţii observă pulsatilitatea fontanelei.

Nu uitaţi:
Vigantolul nu se întrerupe şi nici nu se scade doza în cazul închiderii fontanelei anterioare DECÂT dacă copilul are masurători anormale ale perimetrului cranian sau rezultate anormale ale unor investigaţii de laborator sau imagistice efectuate pentru această problemă.

Vezi şi: Despre Vigantol

marți, 15 martie 2011

Expunerea copilului la soare - Recomandările Academiei Americane de Pediatrie

Academia Americană de Pediatrie (http://www.aap.org/) a publicat, în data de 3 martie, cele mai noi recomandări privind expunerea copilului la soare. Nu sunt diferenţe mari faţă de ceea ce ştiam deja, dar ele merită menţionate.
Aceste recomandări sunt ceva mai stricte faţă de cele din trecut. Motivul este creşterea numărului de cazuri de cancer de piele, boală care se pare că afectează tot mai multe persoane tinere.

Soarele rămâne însă un factor important al sănătăţii, fizice şi psihice, dar devine tot mai clar că este necesar să ne protejăm pentru a reduce la minim şansele de îmbolnăvire.

Recomandări

1. Copiii sub 6 luni şi mai ales prematurii nu ar trebui ţinuţi deloc sub razele directe ale soarelui. Când scoateţi sugarul mic afară, într-o zi însorită, e mai bine să-l protejaţi cu o umbreluţă, de exemplu.

2. Copiii sub 6 luni nu trebuie daţi cu creme de protecţie solară de uz general. Folosiţi creme speciale pentru copii mici dacă, în anumite circumstanţe, nu puteţi să feriţi sugarul mic de soare.

3. Expunerea la soare (plaja) între orele 10 şi 16, în sezonul cald, trebuie evitată în totalitate. Acest lucru este valabil pentru toţi copiii, mici şi mari, dar şi pentru adulţi. A nu se înţelege că este interzis să se iasă afară între aceste ore! Copilul poate să iasă afară dar cu capul acoperit şi, deasemnea, cu o îmbracăminte uşoară care să îi protejeze pielea.

4. Pentru copii se va folosi o cremă cu factor de protecţie de MINIM 15. Aceasta se va reaplica la fiecare 2 ore dacă copilul nu se îmbăiază sau după fiecare baie în apă. Evitaţi produsele care conţin oxibenzonă, aceasta, absorbită prin piele, se pare că are efecte similare cu estrogenul.

5. Este foarte bine ca şi copiii să folosească ochelari de soare.

6. Este interzisă frecventarea de către copii a saloanelor de bronzat.

7. Copiii cu tenul foarte alb, cu aluniţe, pistrui şi cei care au cazuri de cancer de piele în familie trebuie protejaţi cu şi mai mare atenţie. 

8. Aceste recomandări se aplică tuturor grupelor de vărstă, nu numai copiilor mici. Această precizare e utilă deoarece s-a constatat că, după 9-10 ani, părinţii nu mai acordă atât de multă atenţie protecţiei solare a copilului.

9. În cazul în care copilul ia medicamente de orice tip, întrebaţi medicul dacă este permisă expunerea la soare pe durata tratamentului. Unele medicamente cresc sensibilitatea pielii la razele ultraviolete.

 Pe lângă pericolul real reprezentat de cancerul de piele, expunerea neprotejată la soare poate provoca şi alte probleme. Dintre cele serioase menţionez insolaţia, care, la copil, poate fi destul de periculoasă, dar şi arsurile solare. Deasemenea, soarele puternic îmbătrâneşte şi usucă pielea şi poate cauza complicaţii în cazul copiilor cu boli dermatologice.

Există în unele familii temerea că prin limitarea expunerii directe la soarele puternic de amiază, organismul copilului va nu va produce suficientă vitamina D. Acest lucru este fals. Vitamina D, în cantităţile necesare bunei funcţionări a organismului pe timp de vară, se va produce şi prin expunerea la soare după orele 16 sau dimineaţa înainte de ora 10.  

Nu uitaţi: Copilul trebuie încurajat să petreacă cât mai mult timp în aer liber. Aceste recomandări au doar scopul de a limita efectele nocive ale radiaţiilor solare, NU de a descuraja activităţile în aer liber.

duminică, 13 martie 2011

Ecografia de şold la nou născut şi sugar

Ecografia de şold este una dintre examinările esenţiale pentru depistarea displaziei de dezvoltare a şoldului. Este o examinare nedureroasă, sigură şi poate fi repetată de câte ori este nevoie, fără a pune în pericol sănătatea copilului.

Ce este displazia de dezvoltare a şoldului?

Displazia de dezvoltare a şoldului este o anomalie caracterizată prin poziţia anormală a capului femural în articulaţia şoldului. În loc să fie bine fixat în articulaţie, capul femural se mişcă anormal sau poate chiar să iasă din articulaţie, situaţie în care vorbim despre luxaţia şoldului. 
Există mai multe grade de displazie, în funcţie de severitatea acesteia. Aceste grade se pot determina doar ecografic sau prin efectuarea unei radiografii. Radiografia este indicată doar daca nu există posibilitatea efectuării unei ecografii sau dacă copilul are peste 6 luni, când ecografia devine, practic, inutilă.
Această anomalie poate să fie vizibilă încă de la naştere sau  poate deveni aparentă ceva mai târziu.
Netratată, displazia de şold a sugarului se poate solda cu probleme la mers, picior afectat mai scurt, durere, osteoartrită în perioada de copil şi adult.

Factori de risc pentru displazia de şold

Displazia de şold apare cu o frecvenţă de peste 1 la 1000 de naşteri şi afectează mai frecvent copiii născuţi din sarcini cu oligohidramnios sau prezentaţie pelvină. Deasemenea, sunt mai des afectate fetele (de patru ori mai frecvent decât băieţii), copiii care au fraţi sau părinţi care au suferit de displazie de şold şi copiii cu greutate mare la naştere (peste 4000g), în special dacă mama se află la prima sarcină.
Torticolisul congenital sau piciorul strâmb congenital sunt, deasemenea, factori de risc pentru displazia de dezvoltare a şoldului.
Ecografia de şold este recomandată tuturor copiilor cu unul sau mai mulţi factori de risc. Ea se va efectua, ideal, la 4-6 săptămâni de viaţă.


Simptome

În formele uşoare copilul poate să nu prezinte nici un simptom la examinarea de rutină.
Atunci când simptomele sunt prezente, medicul copilului va sesiza o mişcare anormală a femurului în articulaţia şoldului, inegalitate în lungimea membrelor, mişcări reduse ale coapsei sau asimetria pliurilor pielii de pe faţa posterioară a coapsei. Părinţii pot observa şi ei unele dintre aceste modificări şi să solicite consult medical.

Ecografia de şold

Ecografia de şold ar trebui efectuată, în mod ideal, tuturor copiilor, în jurul vârstei de 4-6 săptămâni pentru depistarea unei eventuale anomalii de dezvoltare a articulaţiei şoldului. Depistarea cât mai rapidă a displaziei uşurează mult tratamentul, astfel încât, în majoritatea cazurilor, nu va fi nevoie de montarea unui aparat special (hamul Pavlik) sau a gipsului.
Ecografia de şold se poate efectua, teoretic, până la 6 luni, când devine inutilă din cauza osificării capului femural care va împiedica pătrunderea ultrasunetelor.
Dacă în ţările dezvoltate, ecografia de şold face parte dintre examinările de rutină ale nou-născutului şi sugarului, în ţara noastră ea este mai greu accesibilă deocamdată.

Câteva metode de prevenire a displaziei şoldului

1. Nu înfăşaţi niciodată nou-născutul şi sugarul cu picioarele întinse şi lipite între ele. Picioarele copilului trebuie să se poată mişca liber. Studiile indică faptul că în populaţiile în care înfăşarea strânsă a copilului, cu picioarele întinse, este o practică comună, incidenţa displaziei de şold este de 5 ori mai mare.
2. Când ţineţi copilul în braţe nu îi întindeţi picioarele ci menţineţi-le desfăcute (crăcănate). În literatura medicală este cunoscut faptul că sugarii africani care sunt purtaţi constant pe spatele, pieptul sau şoldul mamei, cu picioarele desfăcute, dezvoltă cu totul excepţional displazie de şold.

Nu uitaţi:

1. Dacă aveţi posibilitatea, duceţi copilul la o ecografie de şold, de control, de preferat la 4-6 săptămâni sau şi mai târziu, până în jur de 6 luni. Cu cât investigaţia este efectuată mai devreme cu atât ea este mai fidelă.
2. Dacă copilul are factori de risc pentru displazia de şold (vezi mai sus) ecografia este obligatorie.
3. Ecografia este o metodă de investigaţie nedureroasă care nu are nici un efect nociv asupra organismului copilului.

luni, 7 martie 2011

Erupţia dinţilor de lapte

Erupţia dinţilor de lapte este un proces normal în dezvoltarea copilului. Această etapă poate fi asociată uneori cu neplăceri ca: lipsa poftei de mâncare, febră. agitaţie, insomnie sau tulburări de tranzit intestinal.

În acest articol veţi putea citi despre ce este normal, ce este anormal şi necesită asistenţă medicală precum şi câteva sugestii pentru ameliorarea neplăcerilor cauzate de apariţia primilor dinţi.

Când erup dinţii?

Marea majoritate a sugarilor vor prezenta primii dinţi între 4 şi 7 luni. De cele mai multe ori este vorba despre incisivii inferiori.
Este acceptabilă prima erupţie şi ceva mai devreme (3 luni) sau mai târziu (până la 1 an). Trebuie precizat că prematurii vor avea erupţia dentiţiei de lapte ceva mai târziu. Pentru copiii născuţi la termen, însă, e bine să ne orientăm după aceste intervale. Dinţii care erup prea devreme sau prea târziu pot fi semnul unor boli. De aceea e recomandabil să cereţi sfatul unui medic dacă copilului îi cresc primii dinţi de la 1-2 luni sau, din contră, copilul are deja 11-12 luni şi dinţii nu au erupt încă.
Până la 3 ani copilul are trebui să aibă întregul set de 20 de dinţi de lapte.

Ce probleme pot să apară?

Chiar dacă unii copii depăşesc momentul erupţiei dentare fără nici un simptom, majoritatea vor avea una sau mai multe din următoarele manifestări:
- umflarea şi sensibilitea gingiei
- salivaţie abundentă
- iritabilitate, agitaţie
- tulburări de somn
- lipsa apetitului, mai ales pentru mâncare solidă

Deasemenea, în timpul erupţiei dentare pot să apară şi simptome mai serioase ca febra, diarea sau alimentaţie foarte dificilă. Există dispute în rândul specialiştilor legat de acestea, unii sugerând ca simpla erupţie dentară nu justifică aceste simptome.
Astfel, putem afirma că este acceptabilă febra sub 38,5, scaunul mai moale dar nu diareic şi lipsa apetitului pentru solide. Lipsa apetitului este acceptabila 2-3 zile înainte plus 2-3 zile după erupţia dentară.

Dacă, însă, copilul dezvoltă febră mai mare, scaune apoase, dese, sau nu acceptă nici mâncarea lichidă atunci este recomandabil să cereţi sfatul unui pediatru. Există posibilitatea ca pe lângă erupţia dentară, copilul să sufere de o altă boală.

Ce putem face?

1. Masajul gingiei cu degetul după spălarea în prealabil a mâinilor ameliorează discomfortul copilului. La început e posibil să nu vă lase să-l masaţi dar, dacă insistaţi puţin, veţi avea succes.
2. Inele speciale pentru gingii, batiste sau suzete răcite în frigider (nu congelate). Puteţi oferi copilului aceste obiecte, mestecatul lor îl va ajuta.
3. Geluri anestezice pentru gingii (Calgel, Dentinox). Acestea se folosesc dacă copilul pare să sufere excesiv din cauza erupţiei dentare. Se aplică pe gingie o cantitate mică, în funcţie de recomandările fiecărui tip de produs. E important a nu se depăşi doza recomandată pentru că anestezicul local  în cantităţi excesive poate cauza probleme neurologice sau tulburări la înghiţire.
4. Paracetamol sau Ibuprofen pentru calmarea durerilor sau febră. Acestea se vor administra în doze calculate conform vârstei şi greutăţii copilului.
5. Alimentaţia se va face cu mâncare preponderent lichidă, mulţi copii refuzând solidele din cauza durerii. Este important ca copilul să fie bine hidratat. Alimentaţi-l cu ce vrea şi acceptă în cele câteva zile cât erup dinţii şi nu vă îngrijoraţi dacă nu mai doreşte tot ce mânca înainte. Îşi va relua alimentaţia diversificată la câteva zile după ce dinţii au erupt.



Când consultăm pediatrul?

1. Oricând aveţi impresia că ceva nu este în regulă cu copilul, lucruri pe care nu le puteţi pune pe seama erupţiei dentare.
2. În caz de febră mare (peste 38,5), agitaţie şi plâns excesiv care nu se calmează la administrarea de Paracetamol sau Ibuprofen.
3. În cazul în care copilul nu mai mănâncă nici măcar mâncaruri lichide (lapte, lapte cu cereale, pireuri apoase, etc.) şi pare deshidratat.
Semnele de deshidratare sunt: urini concentrate, mai închise la culoare, mai puţin de 6 scutece ude în 24 de ore, buze uscate, crăpate, lipsa lacrimilor, piele uscată lipsită de elasticitate. Dacă copilul are unul sau mai multe dintre aceste simptome şi nu acceptă să consume lichide (lapte, ceai, apă, sucuri, supe), solicitaţi asistenţă medicală imediat. 
4. În caz de scaune apoase, dese, care pot sugera o diaree de sine stătătoare.
5. Dacă dinţii încep să erupă înainte de 3-4 luni sau dacă nu au început să erupă până la 11-12 luni, dacă vi se pare că dinţii nu erup regulat, sunt anormal poziţionaţi pe gingie, etc.
6. În cazul dinţilor neonatali (dinţi prezenţi de la naştere) care se mişcă sau fac dificilă alăptarea la sân.

marți, 1 martie 2011

Mastita şi alăptarea la sân

Mastita este o inflamaţie a sânului cauzată de o infecţie, cel mai des cu Stafilococ auriu. Aceasta bacterie se găseşte în mod normal la nivelul pielii fără să cauzeze probleme de sănătate. Atunci când mama care alăptează nu goleşte suficient sânul  sau dezvoltă răni la nivelul mameloanelor, bacteria poate patrunde în interiorul sânului cauzând infecţia (mastita).

Mastita apare în general în primele 6 luni de alăptare cu o frecvenţă crescută în primele 2 luni, apoi doar ocazional.

Cum se manifestă?

Local, sânul afectat este dureros, cald şi roşu. Poate fi deosebit de tare la palpare, în porţiunile afectate.
Simptomele generale ale bolii sunt similare unei răceli: oboseală, ameţeală, dureri de cap, greaţă, febră care poate fi mare (peste 38,5), frisoane.



Cauze

Principala cauză este stagnarea laptelui în sân care cauzează distensia şi creşterea tensiunii în ţesutul mamar. Astfel sănul devine mai sensibil la infecţie.  Acumularea excesivă de lapte la nivelul sânului apare dacă:
- copilul este alăptat prea rar, în special în primele săptămâni de viaţă
- se întârzie o alăptare sau se sare peste alăptări fără să se golească sânii manual sau cu o pompă
- copilul este poziţionat incorect la sân şi astfel nu suge suficient ca să golească sânul

A doua cauză majoră este rana la nivelul mamelonului. Aceasta apare frecvent din cauza poziţiei greşite a copilului la sân. Cel mai des sânul este introdus numai superficial în guriţa copilului ceea ce cauzează fisurarea mameloanelor.

Cum se tratează?

În primul rând şi esenţial de ştiut este faptul că nu se întrerupe alăptarea normală. Golirea sânului prin alăptare ajută la refacerea ţesuturilor afectate si grăbeşte vindecarea. Copilul care suge nu este afectat de prezenţa mastitei la mamă. 

1. Tratament antibiotic. Mastita se tratează cu antibiotice, pe durata a 10-14 zile. Acestea vor fi prescrise de medic si vor fi dintr-o clasa compatibilă cu alăptarea, astfel încât copilul nu va fi luat de la sân pe perioada în care urmaţi tratamentul. Este foarte important să se ia antibioticele pe întreaga durată recomandată chiar dacă simptomele dispar din primele zile de tratament.
2. Pentru durere şi febră se pot folosi paracetamolul şi ibuprofenul.
3. Alăptarea se va face cu frecvenţă crescută: la fiecare 2-3 ore în timpul zilei şi la 4 ore noaptea pentru a goli sânul cât mai bine.
4. Pentru uşurarea alăptării se vor pune comprese cu apă caldă pe sânul bolnav înainte de a alăpta sau se poate face un duş cald. Căldura înmoaie sânul şi uşurează curgerea laptelui.
5. Se poate începe alăptarea cu sânul sănătos şi apoi se trece la cel bolnav. Dacă durerea face alăptarea imposibilă se va încerca golirea sânului cu o pompă.
6. După alăptare se pot pune comprese reci sau o pungă cu gheaţă pe sânul afectat pentru calmarea durerilor şi reducerea inflamaţiei.
7. Se vor consuma multe lichide pe perioada bolii.
8. Cât mai multă odihnă!

Nu uitaţi:
Nu întrerupeţi alăptarea dacă aveţi mastită decât în cazuri grave şi numai la recomandarea unui medic cu cunoştinţe solide în alăptarea la sân.

Vezi şi: Cum ataşăm nou născutul la sân?

luni, 31 ianuarie 2011

Despre Vigantol

Vigantolul (vitamina D3) se administrează copiilor pentru prevenirea rahitismului, în principal. Alte utilizări sunt în cazuri de boli cronice, malabsorbţii intestinale, boli endocrine (paratiroida) care implică deficienţe de osificare.

În România recomandarea actuală este de a administra Vigantolul (sau alte preparate de vitamina D) pâna la vârsta de 2 ani continuu. După vârsta de 2 ani medicul copilului va stabili dacă este benefică continuarea in aceeaşi schemă sau administrarea doar în lunile de iarna împreună cu un supliment de calciu.

Pentru sugarul sănătos, născut la termen şi alimentat corect, necesarul de Vigantol este de 2 picaturi zilnic. Acestea se vor administra de preferinţă direct în guriţa copilului având grijă să nu picurăm mai mult decât trebuie. Se pot pune şi într-o linguriţă de plastic, singure sau cu puţin lapte. Nu este bine să punem picăturile în biberon deoarece o mare parte din substanţă se va pierde pe pereţii sticluţei.

Există anumite controverse legate de valabilitatea soluţiei de Vigantol. Unele studii au arătat ca după o lună de la deschiderea flaconului substanţa activă (vitamina D3) se inactivează datorită contactului repetat cu aerul. De aceea ar fi de preferat înlocuirea flaconului după o lună în condiţiile în care preţul este destul de mic.

Pentru a ocoli problema valabilităţii soluţiei de Vigantol aceasta se poate înlocui cu tablete Vigantoletten. Puteţi folosi Vigantoletten 500 care se administrează zilnic sau Vigantoletten 1000 care se administrează o dată la două zile. Tabletele se dizolvă uşor într-o linguriţă cu lichid.

Atenţie: vitamina D nu protejează împotriva rahitismului în cazul în care alimentaţia copilului este incorectă, săracă în surse de calciu.

Citeşte şi: Despre fontanele

joi, 13 ianuarie 2011

Varicela la copil

Varicela sau vărsatul de vânt este o boală contagioasă produsă de virusul varicelo-zosterian. Odată cu introducerea vaccinului care previne boala, frecvenţa ei a scăzut considerabil. Actual se recomandă vaccinarea tuturor copiilor până la 5 ani dar şi a adulţilor care nu au avut niciodată varicelă.

Varicela este extrem de contagioasă, o persoană care nu a avut boala are peste 90 la sută şanse să se îmbolnăvească dacă vine în contact cu un bolnav. Acest lucru e bine de ştiut mai ales în cazul femeilor gravide şi a sugarilor care trebuie împiedicaţi de a veni în proximitatea bolnavilor de varicelă.

Cum se transmite?

Boala se transmite prin particulele provenite din secreţiile nazo-faringiene ale bolnavilor dar şi prin contactul cu lichidul veziculelor prezente pe piele, în timpul erupţiei bolii. Un bolnav poate transmite varicela începând cu 2 zile înaintea apariţiei erupţiei şi se menţine contagios până în momentul când toate elementele de pe piele şi mucoase au făcut crustă.
Perioada medie incubaţie a bolii (timpul scurs din momentul contactului cu un bolnav până la declanşarea bolii) este de 2 săptămâni dar au fost raportate şi perioade de doar 10 zile precum şi unele mai lungi, care merg până la 3 săptămâni.
Deşi în marea majoritate a cazurilor, boala conferă imunitate pe viaţă pentru varicelă, au fost raportate cazuri rare de reinfecţie.
În cazul copiilor vaccinaţi cu o singura doză de vaccin au fost raportate cazuri rare de îmbolnăvire la contactul cu bolnavi de varicelă dar boala s-a manifestat în forme foarte uşoare.

Cum se manifestă?

Varicela la un copil sănătos este o boală benignă care se vindecă fără tratament şi nu produce complicaţii. Există însă categorii cu risc crescut care pot dezvolta forme severe de boală: sugarii mici, copiii imunodeprimaţi, cei care suferă de boli cronice, adolescenţii. Varicela tinde să fie mai severă la adult. În cazul categoriilor cu risc este bine ca bolnavul să fie monitorizat de un medic pe toată perioada bolii pentru a depista din timp eventualele complicaţii.

Boala debutează la aproximativ 2 săptămâni de la contactul cu persoana contagioasă.

Simptomele iniţiale sunt similare unei viroze: febră, inapetenţă, stare generală proastă, uneori dureri în gât. În 24 de ore începe să apară erupţia pe piele, iniţial sub forma de mici pete roşii care seamănă cu muşcăturile de insectă. Acestea se transformă rapid în vezicule pline cu lichid. Elementele apar prima dată pe abdomen, spate sau faţă şi se extind peste tot precum şi pe pielea capului, la nivelul mucoaselor (bucală, anală, genitală). Ulterior veziculele se vor sparge lăsând o rană care va forma o crustă ce se desprinde în 7-14 zile lăsând o zonă mai depigmentată pe piele.
Erupţia din varicelă apare în valuri, în primele zile de boală. În general, din ziua a patra nu mai apar elemente noi pe piele şi în ziua a şasea ne aşteptăm ca toate veziculele de piele să fi făcut crustă.
În momentul în care toate bubiţele prezintă aceste cruste, copilul nu mai este contagios și poate fi scos din casă.

Complicaţii

Bolnavii cu o stare de sănătate satisfăcătoare dezvoltă extem de rar complicaţii ale bolii iar acestea sunt cauzate de suprainfecţia bacteriană a leziunilor de pe piele datorită, în general, unei igiene precare.
Categoriile de bolnavi cu risc crescut pot face însă forme grave de boală care se pot complica cu pneumonie, tulburări neurologice, hepatită. De aceea este bine ca în cazul copiilor cu risc crescut boala să fie monitorizată de un medic, eventual chiar în spital.

Tratament

1. Antitermice. La debut, varicela produce febră, uneori cu valori ridicate, de aceea se impune folosirea de antitermice. Se vor administra Ibuprofen sau Paracetamol pentru scaderea temperaturii. ESTE INTERZISĂ FOLOSIREA ASPIRINEI. Cele două antitermice se pot administra alternativ, la 4 ore interval, în cazul febrei ridicate.
2. Loţiuni cu calamină. Acestea se aplică pe piele şi sunt utile în reducerea mâncărimilor cauzate de erupţie. Calamina nu va fi aplicată pe mucoase (gură, genitală, anală) şi nici în jurul ochilor.
3. Aciclovirul este un medicament antiviral şi se foloseşte doar în cazul pacienţilor cu risc crescut sub directă supraveghere medicală.
4. Antihistaminicele sunt folosite uneori în ideea ameliorării mâncărimilor dar acest lucru este controversat mai ales datorită efectelor secundare de tip sedare, somnolenţă pe care aceste medicamente le pot produce copiilor. Există studii care contestă faptul că histamina ar cauza pruritul din varicelă, situaţie în care antihistaminicele devin inutile.

Îngrijire

1. Baia nu este interzisă în timpul bolii şi nu cauzează extinderea erupţiei, contrar credinţelor populare. Pentru reducerea mâncărimilor se poate îmbăia copilul în apă în care aţi pus 2 căni de faină de ovăz care are un efect calmant la nivelul pielii. Făina de ovăz se găseşte la magazinele naturiste. Între băi se pot folosi compresele reci.
2. Ştergerea pielii după spălare se va face prin tamponare cu un prosop curat, nu prin frecare.
3. Oferiţi copilului alimente mai reci, moi şi puţin condimentate deoarece veziculele din gură pot fi extrem de dureroase iar căldura, sarea sau acizii (citricele) pot exacerba durerea.
4. Administraţi paracetamol dacă copilul se plânge de durere cauzată de leziunile de la nivelul mucoaselor.
5. Împidicaţi scărpinatul. Tăiaţi unghiile şi menţineţi-i măinile curate pentru a evita riscul de suprainfecţie a bubiţelor. În cazul copiilor mai mici puteţi să le puneţi mănuşi pentru a preveni scărpinarea, mai ales pe timp de noapte. Ruperea crustelor poate lăsa cicatrici definitive!

Când chemăm doctorul?

- dacă copilul are febră mai mult de 4 zile
- dacă copilul respiră greu sau tuşeşte
- dacă suspectaţi suprainfecţia leziunilor (înroşire, umflare, căldură, durere locală, formarea de puroi)
- dacă copilul acuză dureri severe de cap
- dacă copilul este ameţit, somnolent
- dacă copilul nu suportă lumina, dacă merge cu dificultate sau are gâtul rigid
- dacă copilul vomită

Dacă alegeţi să duceţi copilul la cabinetul pediatrului, nu uitaţi să anunţaţi medicul în prealabil că veţi veni cu un pacient bolnav de varicelă, boala fiind extrem de contagioasă pentru cei din jur!

sursa Uptodate, Kidshealth