marți, 29 martie 2011

Despre fontanele

Fontanelele sunt punctele moi de pe capul bebeluşului care apar la întalnirea oaselor imature ale cutiei craniene. Prezenţa fontanelelor şi structura mai moale, cartilaginoasă, a oaselor craniului, au următoarele efecte benefice:
  • - fac posibilă naşterea pe cale naturală prin adaptarea capului copilului la dimensiunile bazinului mamei în momentul naşterii. În lipsa zonelor moi ale craniului nou-născutului, naşterea pe cale vaginală ar fi imposibilă
  • - permit creşterea creierului în interiorul cutiei craniene în primele luni de viaţă 
  • - protejează copilului de efectele grave ale unor posibile traumatisme craniene. Deşi poate părea paradoxal, fontanelele reprezintă un factor de protecţie al creierului. În momentul unei lovituri, oasele craniului, în loc să se fractureze, se pot mişca uşor între ele datorită structurii lor cartilaginoase şi a fontanelelor, rămânând astfel intacte.
Deşi mulţi părinţi se tem să atingă capul copilului în zona fontanelei, trebuie spus că la acest nivel, sub piele, există o bandă fibroasă bine dezvoltată care uneşte oasele si acoperă creierul copilului. Astfel, capul copilului poate fi ţinut în mână fără teama că l-am putea răni prin fontanelă.

La naştere, copilul poate prezenta 6 fontanele dar, în practică, ne interesează fontanela anterioară pentru că este cea mai mare şi cea mai uşor de examinat.

Care sunt dimensiunile fontanelei anterioare?

Spre deosebire de alte măsurători care se fac în perioada de sugar şi care sunt relativ precise (greutate, talie, perimetru cranian, etc.) fontanela anterioară poate să prezinte variaţii mari de dimensiune, de la un copil la altul.
Majoritatea copiilor vor avea o fontanelă de 2/2 cm DAR, trebuie precizat, că pot fi perfect normale fontanele mai mici sau mai mari decât această valoare medie.
În primele luni după naştere, fontanela anterioară poate chiar să se lărgească temporar, la mulţi sugari sănătoşi.
În general, medicul specialist pediatru va decide, în urma unui consult complet şi cunoscând tot istoricul copilului, de la naştere până în prezent, dacă fontanela anterioară este normală sau nu. Tot pediatrul vă poate recomanda analize sau investigaţii suplimentare.

Când se închide fontanela anterioară?

Oricând între 3 şi 24 de luni (după unii autori şi mai târziu de 24 de luni).
Este foarte important de ştiut acest lucru, mai ales în ţara noastră, unde se practică încă, de unii medici, întreruperea administrării de Vigantol în cazul închiderii fontanelei anterioare (care se poate produce încă de la 3 luni).
Este o practică greşită, lipsită de argument ştiinţific si potenţial periculoasă pentru că măreşte semnificativ riscul de rahitism. Nu există nici o dovadă că o dată cu inchiderea fontanelei, nu mai "creşte creierul". Este o supoziţie, un mit.
Evaluarea dezvoltării craniene la sugar se face prin măsurarea periodică a perimetrului capului. Dacă aceasta este în limite normale, nu se va întrerupe administrarea de vitamina D (şi nici nu se va diminua doza), chiar dacă fontanela anterioară s-a închis.

Fontanela anormală

1. O fontanelă prea mare poate avea următoarele cauze: rahitism, sindrom Down (de obicei diagnosticat de la naştere), acondroplazie, presiune intracraniană crescută, hipotiroidism congenital, etc. Suspiciunea se ridică în urma unor consulturi repetate în care se va măsura cu maximă precizie atât fontanela, evoluţia ei în timp dar şi perimetrul cranian. Medicul vă va recomanda analize de laborator şi/sau investigaţii imagistice (ecografie transfontanelară, CT, RMN).
2. O fontanelă prea mică sau închisă asociată cu un perimetru cranian sub limită poate fi cauzată de craniosinostoză, microcefalie, etc. Şi în cazul acesta se vor face atât analize de sânge cât şi investigaţii imagistice pentru stabilirea unui diagnostic corect.
3. O fontanelă umflată, bombată ridică suspiciunea de hidrocefalie, infecţii (meningită), hemoragii craniene, traumatisme, etc. Dacă observaţi bombarea permanentă a fontanelei se impune consult medical cât mai prompt. De  reţinut: poate să apară o bombare scurtă, de moment, a fontanelei la copilul care tuşeste, vomită, plange sau face alt tip de efort. Aceasta este normală.
4. O fontanelă deprimată, înfundată poate fi un semn de deshidratare si impune tratament medical prompt.
5. O fontanelă pulsatilă poate fi întâlnită la unii sugari perfect sănătoşi şi este adesea absolut normală. Dar, din cauză că uneori acest semn poate indica prezenţa unei boli neurologice sau vasculare, se impune un control medical la toţi sugarii la care părinţii observă pulsatilitatea fontanelei.

Nu uitaţi:
Vigantolul nu se întrerupe şi nici nu se scade doza în cazul închiderii fontanelei anterioare DECÂT dacă copilul are masurători anormale ale perimetrului cranian sau rezultate anormale ale unor investigaţii de laborator sau imagistice efectuate pentru această problemă.

Vezi şi: Despre Vigantol

marți, 15 martie 2011

Expunerea copilului la soare - Recomandările Academiei Americane de Pediatrie

Academia Americană de Pediatrie (http://www.aap.org/) a publicat, în data de 3 martie, cele mai noi recomandări privind expunerea copilului la soare. Nu sunt diferenţe mari faţă de ceea ce ştiam deja, dar ele merită menţionate.
Aceste recomandări sunt ceva mai stricte faţă de cele din trecut. Motivul este creşterea numărului de cazuri de cancer de piele, boală care se pare că afectează tot mai multe persoane tinere.

Soarele rămâne însă un factor important al sănătăţii, fizice şi psihice, dar devine tot mai clar că este necesar să ne protejăm pentru a reduce la minim şansele de îmbolnăvire.

Recomandări

1. Copiii sub 6 luni şi mai ales prematurii nu ar trebui ţinuţi deloc sub razele directe ale soarelui. Când scoateţi sugarul mic afară, într-o zi însorită, e mai bine să-l protejaţi cu o umbreluţă, de exemplu.

2. Copiii sub 6 luni nu trebuie daţi cu creme de protecţie solară de uz general. Folosiţi creme speciale pentru copii mici dacă, în anumite circumstanţe, nu puteţi să feriţi sugarul mic de soare.

3. Expunerea la soare (plaja) între orele 10 şi 16, în sezonul cald, trebuie evitată în totalitate. Acest lucru este valabil pentru toţi copiii, mici şi mari, dar şi pentru adulţi. A nu se înţelege că este interzis să se iasă afară între aceste ore! Copilul poate să iasă afară dar cu capul acoperit şi, deasemnea, cu o îmbracăminte uşoară care să îi protejeze pielea.

4. Pentru copii se va folosi o cremă cu factor de protecţie de MINIM 15. Aceasta se va reaplica la fiecare 2 ore dacă copilul nu se îmbăiază sau după fiecare baie în apă. Evitaţi produsele care conţin oxibenzonă, aceasta, absorbită prin piele, se pare că are efecte similare cu estrogenul.

5. Este foarte bine ca şi copiii să folosească ochelari de soare.

6. Este interzisă frecventarea de către copii a saloanelor de bronzat.

7. Copiii cu tenul foarte alb, cu aluniţe, pistrui şi cei care au cazuri de cancer de piele în familie trebuie protejaţi cu şi mai mare atenţie. 

8. Aceste recomandări se aplică tuturor grupelor de vărstă, nu numai copiilor mici. Această precizare e utilă deoarece s-a constatat că, după 9-10 ani, părinţii nu mai acordă atât de multă atenţie protecţiei solare a copilului.

9. În cazul în care copilul ia medicamente de orice tip, întrebaţi medicul dacă este permisă expunerea la soare pe durata tratamentului. Unele medicamente cresc sensibilitatea pielii la razele ultraviolete.

 Pe lângă pericolul real reprezentat de cancerul de piele, expunerea neprotejată la soare poate provoca şi alte probleme. Dintre cele serioase menţionez insolaţia, care, la copil, poate fi destul de periculoasă, dar şi arsurile solare. Deasemenea, soarele puternic îmbătrâneşte şi usucă pielea şi poate cauza complicaţii în cazul copiilor cu boli dermatologice.

Există în unele familii temerea că prin limitarea expunerii directe la soarele puternic de amiază, organismul copilului va nu va produce suficientă vitamina D. Acest lucru este fals. Vitamina D, în cantităţile necesare bunei funcţionări a organismului pe timp de vară, se va produce şi prin expunerea la soare după orele 16 sau dimineaţa înainte de ora 10.  

Nu uitaţi: Copilul trebuie încurajat să petreacă cât mai mult timp în aer liber. Aceste recomandări au doar scopul de a limita efectele nocive ale radiaţiilor solare, NU de a descuraja activităţile în aer liber.

duminică, 13 martie 2011

Ecografia de şold la nou născut şi sugar

Ecografia de şold este una dintre examinările esenţiale pentru depistarea displaziei de dezvoltare a şoldului. Este o examinare nedureroasă, sigură şi poate fi repetată de câte ori este nevoie, fără a pune în pericol sănătatea copilului.

Ce este displazia de dezvoltare a şoldului?

Displazia de dezvoltare a şoldului este o anomalie caracterizată prin poziţia anormală a capului femural în articulaţia şoldului. În loc să fie bine fixat în articulaţie, capul femural se mişcă anormal sau poate chiar să iasă din articulaţie, situaţie în care vorbim despre luxaţia şoldului. 
Există mai multe grade de displazie, în funcţie de severitatea acesteia. Aceste grade se pot determina doar ecografic sau prin efectuarea unei radiografii. Radiografia este indicată doar daca nu există posibilitatea efectuării unei ecografii sau dacă copilul are peste 6 luni, când ecografia devine, practic, inutilă.
Această anomalie poate să fie vizibilă încă de la naştere sau  poate deveni aparentă ceva mai târziu.
Netratată, displazia de şold a sugarului se poate solda cu probleme la mers, picior afectat mai scurt, durere, osteoartrită în perioada de copil şi adult.

Factori de risc pentru displazia de şold

Displazia de şold apare cu o frecvenţă de peste 1 la 1000 de naşteri şi afectează mai frecvent copiii născuţi din sarcini cu oligohidramnios sau prezentaţie pelvină. Deasemenea, sunt mai des afectate fetele (de patru ori mai frecvent decât băieţii), copiii care au fraţi sau părinţi care au suferit de displazie de şold şi copiii cu greutate mare la naştere (peste 4000g), în special dacă mama se află la prima sarcină.
Torticolisul congenital sau piciorul strâmb congenital sunt, deasemenea, factori de risc pentru displazia de dezvoltare a şoldului.
Ecografia de şold este recomandată tuturor copiilor cu unul sau mai mulţi factori de risc. Ea se va efectua, ideal, la 4-6 săptămâni de viaţă.


Simptome

În formele uşoare copilul poate să nu prezinte nici un simptom la examinarea de rutină.
Atunci când simptomele sunt prezente, medicul copilului va sesiza o mişcare anormală a femurului în articulaţia şoldului, inegalitate în lungimea membrelor, mişcări reduse ale coapsei sau asimetria pliurilor pielii de pe faţa posterioară a coapsei. Părinţii pot observa şi ei unele dintre aceste modificări şi să solicite consult medical.

Ecografia de şold

Ecografia de şold ar trebui efectuată, în mod ideal, tuturor copiilor, în jurul vârstei de 4-6 săptămâni pentru depistarea unei eventuale anomalii de dezvoltare a articulaţiei şoldului. Depistarea cât mai rapidă a displaziei uşurează mult tratamentul, astfel încât, în majoritatea cazurilor, nu va fi nevoie de montarea unui aparat special (hamul Pavlik) sau a gipsului.
Ecografia de şold se poate efectua, teoretic, până la 6 luni, când devine inutilă din cauza osificării capului femural care va împiedica pătrunderea ultrasunetelor.
Dacă în ţările dezvoltate, ecografia de şold face parte dintre examinările de rutină ale nou-născutului şi sugarului, în ţara noastră ea este mai greu accesibilă deocamdată.

Câteva metode de prevenire a displaziei şoldului

1. Nu înfăşaţi niciodată nou-născutul şi sugarul cu picioarele întinse şi lipite între ele. Picioarele copilului trebuie să se poată mişca liber. Studiile indică faptul că în populaţiile în care înfăşarea strânsă a copilului, cu picioarele întinse, este o practică comună, incidenţa displaziei de şold este de 5 ori mai mare.
2. Când ţineţi copilul în braţe nu îi întindeţi picioarele ci menţineţi-le desfăcute (crăcănate). În literatura medicală este cunoscut faptul că sugarii africani care sunt purtaţi constant pe spatele, pieptul sau şoldul mamei, cu picioarele desfăcute, dezvoltă cu totul excepţional displazie de şold.

Nu uitaţi:

1. Dacă aveţi posibilitatea, duceţi copilul la o ecografie de şold, de control, de preferat la 4-6 săptămâni sau şi mai târziu, până în jur de 6 luni. Cu cât investigaţia este efectuată mai devreme cu atât ea este mai fidelă.
2. Dacă copilul are factori de risc pentru displazia de şold (vezi mai sus) ecografia este obligatorie.
3. Ecografia este o metodă de investigaţie nedureroasă care nu are nici un efect nociv asupra organismului copilului.

luni, 7 martie 2011

Erupţia dinţilor de lapte

Erupţia dinţilor de lapte este un proces normal în dezvoltarea copilului. Această etapă poate fi asociată uneori cu neplăceri ca: lipsa poftei de mâncare, febră. agitaţie, insomnie sau tulburări de tranzit intestinal.

În acest articol veţi putea citi despre ce este normal, ce este anormal şi necesită asistenţă medicală precum şi câteva sugestii pentru ameliorarea neplăcerilor cauzate de apariţia primilor dinţi.

Când erup dinţii?

Marea majoritate a sugarilor vor prezenta primii dinţi între 4 şi 7 luni. De cele mai multe ori este vorba despre incisivii inferiori.
Este acceptabilă prima erupţie şi ceva mai devreme (3 luni) sau mai târziu (până la 1 an). Trebuie precizat că prematurii vor avea erupţia dentiţiei de lapte ceva mai târziu. Pentru copiii născuţi la termen, însă, e bine să ne orientăm după aceste intervale. Dinţii care erup prea devreme sau prea târziu pot fi semnul unor boli. De aceea e recomandabil să cereţi sfatul unui medic dacă copilului îi cresc primii dinţi de la 1-2 luni sau, din contră, copilul are deja 11-12 luni şi dinţii nu au erupt încă.
Până la 3 ani copilul are trebui să aibă întregul set de 20 de dinţi de lapte.

Ce probleme pot să apară?

Chiar dacă unii copii depăşesc momentul erupţiei dentare fără nici un simptom, majoritatea vor avea una sau mai multe din următoarele manifestări:
- umflarea şi sensibilitea gingiei
- salivaţie abundentă
- iritabilitate, agitaţie
- tulburări de somn
- lipsa apetitului, mai ales pentru mâncare solidă

Deasemenea, în timpul erupţiei dentare pot să apară şi simptome mai serioase ca febra, diarea sau alimentaţie foarte dificilă. Există dispute în rândul specialiştilor legat de acestea, unii sugerând ca simpla erupţie dentară nu justifică aceste simptome.
Astfel, putem afirma că este acceptabilă febra sub 38,5, scaunul mai moale dar nu diareic şi lipsa apetitului pentru solide. Lipsa apetitului este acceptabila 2-3 zile înainte plus 2-3 zile după erupţia dentară.

Dacă, însă, copilul dezvoltă febră mai mare, scaune apoase, dese, sau nu acceptă nici mâncarea lichidă atunci este recomandabil să cereţi sfatul unui pediatru. Există posibilitatea ca pe lângă erupţia dentară, copilul să sufere de o altă boală.

Ce putem face?

1. Masajul gingiei cu degetul după spălarea în prealabil a mâinilor ameliorează discomfortul copilului. La început e posibil să nu vă lase să-l masaţi dar, dacă insistaţi puţin, veţi avea succes.
2. Inele speciale pentru gingii, batiste sau suzete răcite în frigider (nu congelate). Puteţi oferi copilului aceste obiecte, mestecatul lor îl va ajuta.
3. Geluri anestezice pentru gingii (Calgel, Dentinox). Acestea se folosesc dacă copilul pare să sufere excesiv din cauza erupţiei dentare. Se aplică pe gingie o cantitate mică, în funcţie de recomandările fiecărui tip de produs. E important a nu se depăşi doza recomandată pentru că anestezicul local  în cantităţi excesive poate cauza probleme neurologice sau tulburări la înghiţire.
4. Paracetamol sau Ibuprofen pentru calmarea durerilor sau febră. Acestea se vor administra în doze calculate conform vârstei şi greutăţii copilului.
5. Alimentaţia se va face cu mâncare preponderent lichidă, mulţi copii refuzând solidele din cauza durerii. Este important ca copilul să fie bine hidratat. Alimentaţi-l cu ce vrea şi acceptă în cele câteva zile cât erup dinţii şi nu vă îngrijoraţi dacă nu mai doreşte tot ce mânca înainte. Îşi va relua alimentaţia diversificată la câteva zile după ce dinţii au erupt.



Când consultăm pediatrul?

1. Oricând aveţi impresia că ceva nu este în regulă cu copilul, lucruri pe care nu le puteţi pune pe seama erupţiei dentare.
2. În caz de febră mare (peste 38,5), agitaţie şi plâns excesiv care nu se calmează la administrarea de Paracetamol sau Ibuprofen.
3. În cazul în care copilul nu mai mănâncă nici măcar mâncaruri lichide (lapte, lapte cu cereale, pireuri apoase, etc.) şi pare deshidratat.
Semnele de deshidratare sunt: urini concentrate, mai închise la culoare, mai puţin de 6 scutece ude în 24 de ore, buze uscate, crăpate, lipsa lacrimilor, piele uscată lipsită de elasticitate. Dacă copilul are unul sau mai multe dintre aceste simptome şi nu acceptă să consume lichide (lapte, ceai, apă, sucuri, supe), solicitaţi asistenţă medicală imediat. 
4. În caz de scaune apoase, dese, care pot sugera o diaree de sine stătătoare.
5. Dacă dinţii încep să erupă înainte de 3-4 luni sau dacă nu au început să erupă până la 11-12 luni, dacă vi se pare că dinţii nu erup regulat, sunt anormal poziţionaţi pe gingie, etc.
6. În cazul dinţilor neonatali (dinţi prezenţi de la naştere) care se mişcă sau fac dificilă alăptarea la sân.

marți, 1 martie 2011

Mastita şi alăptarea la sân

Mastita este o inflamaţie a sânului cauzată de o infecţie, cel mai des cu Stafilococ auriu. Aceasta bacterie se găseşte în mod normal la nivelul pielii fără să cauzeze probleme de sănătate. Atunci când mama care alăptează nu goleşte suficient sânul  sau dezvoltă răni la nivelul mameloanelor, bacteria poate patrunde în interiorul sânului cauzând infecţia (mastita).

Mastita apare în general în primele 6 luni de alăptare cu o frecvenţă crescută în primele 2 luni, apoi doar ocazional.

Cum se manifestă?

Local, sânul afectat este dureros, cald şi roşu. Poate fi deosebit de tare la palpare, în porţiunile afectate.
Simptomele generale ale bolii sunt similare unei răceli: oboseală, ameţeală, dureri de cap, greaţă, febră care poate fi mare (peste 38,5), frisoane.



Cauze

Principala cauză este stagnarea laptelui în sân care cauzează distensia şi creşterea tensiunii în ţesutul mamar. Astfel sănul devine mai sensibil la infecţie.  Acumularea excesivă de lapte la nivelul sânului apare dacă:
- copilul este alăptat prea rar, în special în primele săptămâni de viaţă
- se întârzie o alăptare sau se sare peste alăptări fără să se golească sânii manual sau cu o pompă
- copilul este poziţionat incorect la sân şi astfel nu suge suficient ca să golească sânul

A doua cauză majoră este rana la nivelul mamelonului. Aceasta apare frecvent din cauza poziţiei greşite a copilului la sân. Cel mai des sânul este introdus numai superficial în guriţa copilului ceea ce cauzează fisurarea mameloanelor.

Cum se tratează?

În primul rând şi esenţial de ştiut este faptul că nu se întrerupe alăptarea normală. Golirea sânului prin alăptare ajută la refacerea ţesuturilor afectate si grăbeşte vindecarea. Copilul care suge nu este afectat de prezenţa mastitei la mamă. 

1. Tratament antibiotic. Mastita se tratează cu antibiotice, pe durata a 10-14 zile. Acestea vor fi prescrise de medic si vor fi dintr-o clasa compatibilă cu alăptarea, astfel încât copilul nu va fi luat de la sân pe perioada în care urmaţi tratamentul. Este foarte important să se ia antibioticele pe întreaga durată recomandată chiar dacă simptomele dispar din primele zile de tratament.
2. Pentru durere şi febră se pot folosi paracetamolul şi ibuprofenul.
3. Alăptarea se va face cu frecvenţă crescută: la fiecare 2-3 ore în timpul zilei şi la 4 ore noaptea pentru a goli sânul cât mai bine.
4. Pentru uşurarea alăptării se vor pune comprese cu apă caldă pe sânul bolnav înainte de a alăpta sau se poate face un duş cald. Căldura înmoaie sânul şi uşurează curgerea laptelui.
5. Se poate începe alăptarea cu sânul sănătos şi apoi se trece la cel bolnav. Dacă durerea face alăptarea imposibilă se va încerca golirea sânului cu o pompă.
6. După alăptare se pot pune comprese reci sau o pungă cu gheaţă pe sânul afectat pentru calmarea durerilor şi reducerea inflamaţiei.
7. Se vor consuma multe lichide pe perioada bolii.
8. Cât mai multă odihnă!

Nu uitaţi:
Nu întrerupeţi alăptarea dacă aveţi mastită decât în cazuri grave şi numai la recomandarea unui medic cu cunoştinţe solide în alăptarea la sân.

Vezi şi: Cum ataşăm nou născutul la sân?